Sentimentele – printre miturile… științifice

Se spune că există minciuni mari, mici și statistici. O parafrazare a acestei zicale ar fi că există mituri incredibile, credibile și…științifice. Deși unele mituri științifice au fost și sunt de-a dreptul șocante pentru oamenii cu simț critic și multă logică. Nu arată măcar a minciuni gogonate precum cele dintr-o poveste rusească în care personajul se plimba printr-o bezna s-o tai cu cuțitul în Sankt Petersburg în perioada când sunt nopțile albe. Mai degrabă unele idei așa-zis științifice cu efecte palpabile (adică nu vorbim de fizică cuantică) sunt cât se poate de greu de înghițit.

Cum presa nu a fost liberă încă de la început, în sensul că a fost partizană, libertatea consta mai mult în a face politica unui partid. Știința modernă s-a politizat și ea curând. Și cum partidele se schimbă, moda ideologică se schimbă, se pot schimba și paradigmele în știința  Sigur, atunci când se poate. Geometria euclidiană nu se poate politiza, cum în general nu se poate politiza cea mai mare parte din științele fundamentale. Dar în rest a existat și  există destul de mult spațiu de manevră, de care chiar s-a profitat și încă se profită.

Sentimentele au avut și au încă o miză foarte mare in acest sens. Sentimentele la oameni și animale. De fapt sentimentele la oameni, „afectele” la animale. Așa citeam în cărțile de etologie în facultate. Pentru că animalele nu au sentimente, ele au „’afecte”. La examene mi se spunea în funcție de profesor cum să abordez problema afectivității la animale. Erau unii mai deschiși sau mai puțin deschiși față de până unde merge simțirea animală. Etologul Frans de Waal, autor a numeroase cărți de popularizare despre comportamentul animalelor, descrie pe larg situația respectivă, mult mai dură în timpul tinereții lui, prin anii 60-70. De Waal a fost ridiculizat mereu pentru că susținea că animalele sunt mai mult decât niște automate, cum suna paradigma oficială. Își imaginează cineva care a avut câine oameni de știință „serioși”, indiferent ce ar însemna asta (sau nu indiferent, unul dintre sensuri e „distant, rece”), spunând așa ceva?

Conform behaviorismului, al cărui celebru reprezentant a fost B. F. Skinner (numele poate descria o trăsătură de familie) animalele sunt niște automate care răspund la factori de mediu. Dacă ne aducem aminte de experimentele pe câini ale lui Ivan Pavlov, considerat un precursor al behaviorismului, putem extinde modelul la alte comportamente animale, dar și la psihologia umană. Comportamentul animal (dar și uman) ar fi un fel de tabula rasa, cu puține comportamente înnăscute. Animalele ar învăța cam tot ce fac. De fapt ar răspunde la stimuli din mediu. Ceva similar ar face și oamenii. Sigur, e adevărat că animalele cu un creier mai complex, cum sunt mamiferele (inclusiv omul) și păsările, au cele mai multe comportamente învățate. Oamenii nu vorbesc și nici măcar nu merg în două picioare dacă nu-i învață cineva. La fel și alte mamifere învață să vâneze, iar păsările învață să zboare.  Dar ce e cu acele comportamente ce arată ca manifestări afective la animale?  În niciun caz ceea ce pare, ci…comportamente adaptative! Adică tot răspunsuri la mediu ale unor automate care nu fac decât ce trebuie pentru supraviețuire și reproducere. Orice altceva nu ar fi fost…științific.

Condiționarea de tip behaviorist a adus contribuții la studiul învățării, limbajului, dar a încercat să explice și moralitatea și dezvoltarea genului. Simone de Beauvoir considera că înveți să devii femeie. Unele teorii feministe din prezent au fost influențate de aceste idei. Deși, cum am menționat, comportamentele învățate sunt foarte importante la om, e greu de stabilit ce e natură și ce e mediu. Dar deși psihicul e influențat de mediu, suportul lui e natural. Dacă doar societatea te face femeie, și genul, adică amprenta culturală asociată unui sex superscrie cu totul biologia, atunci nu putem decât să regretăm că urmașii de sex masculin ai reginei Victoria, inclusiv prințul Alexei, fiul ultimului țar, nu erau trans. Așa ar fi scăpat de hemofilie, boală specific masculină. Și poate istoria ar fi arătat altfel.

Oare centrele de reeducare comuniste, inclusiv cele din pușcăriile unde ajungeau deținuții politici, nu erau influențate de idei behavioriste? Altfel cum putea crede cineva că o persoană cu niște convingeri clare și ferme se poate transforma în altceva printr-o condiționare precum cea din închisorile comuniste? Omul nou dorit de Ceaușescu, dar și de Pol Pot, urma să apară printr-un tip de dresaj similar.
Behaviorismul, al cărui întemeietor este considerat John B. Watson, deși unii îl creditează pe Edward Thorndike cu această calitate, e de fapt o mișcare care trebuia să apară, după unii autori, odată cu  declinul psihologiei introspective, dar și cu noile tendințe din societate. Inspirat, printre alții de Freud,  Watson încearcă să transforme psihologia în știință. Behaviorismul s-a pretat ca paradigmă științifică, de laborator. Numai că știința abstractizează, adică simplifică. De-aia să faci știință nu e tocmai ușor. Și mai ales dacă o faci, trebuie să știi până unde merge. Extragi fenomene din viață și le studiezi în laborator, nu descrii viața doar prin ce obții în laborator. Și pe altarul așa-zisei științe, afectivitatea a fost cea sacrificată. Cum deja ideea dualismului corp-spirit era demodată, afectivitatea, asociată tradițional cu spiritul, devenea inutilă (și demodată).

Freud, căruia nu-i putem nega contribuția la această mitologie, considera că atașamentul copilului mic față de mamă e pur legată de sursa de hrană. Ideile de acest gen au dominat prima jumătate a secolului trecut (să fie vreo legătură cu ce copii au rezultat din acest tip de educație?). Izolarea copiilor mici în spitale și orfelinate era ceva care nu deranja pe nimeni, din contră. Watson considera că afecțiunea e un instinct nu prea important și destul de rar, că prea multă atenție acordată unui copil îl strică, îl face slab și răsfățat. Mai mult, printre sfaturile de creștere a copiilor recomanda ca, pentru evitarea dezvoltării atașamentului, rotația asistentelor sau a doicilor. Jonathan Haidt povestește în ”Ipoteza fericirii” despre teroarea prin care a trecut tatăl lui când a fost izolat în spital, în copilărie. Ca în orfelinatele românești din timpul dictaturii leniniste, aș adăuga.

Dacă doar despre mâncare e vorba, atunci era de ajuns ca un biberon să ofere confort și liniște unui bebeluș. De ce ar mai fi avut nevoie puiul de om… de alți oameni? Oricât de ciudat ar părea, unii chiar au verificat această ipoteză. Din fericire acest experiment chiar a adus fisuri behaviorismului. În încercarea de a crea o fermă de macaci pentru studiile de laborator, Harry Harlow a observat că puii izolați la naștere, conforma metodelor din epocă de creștere a copiilor, nu supraviețuiau. Și dacă o făceau aveau tulburări grave de comportament. A încercat să remedieze problema printr-un experiment (de fapt mai multe în anii 50-60). Puii de macaci rhesus erau probabil frustrați că nu aveau un obiect al atașamentului care să le ofere hrană. Atunci a montat în cuștile puilor niște machete ale unor maimuțe din sârmă, pe care să se cațere, la care atașase un biberon. Problema nu s-a rezolvat. Atunci s-a gândit că ar putea fi vorba de alt atașament. Și pe lângă mama de sârmă cu biberon a adus și o mamă din material textil. Puii au preferat mama din material textil, cu care au petrecut mai mult timp. Se întindeau după biberon de pe mama de pluș. Concluzia a fost că puii aveau nevoie de atingeri, iar atașamentul erau pentru atingeri, nu pentru hrană. Ce descoperire, am spune acum! Ar fi o scuză că atunci oamenii nu prea știau multe despre alte primate, nu vedeau filme cu primate la televizor. Jane Goodall nu făcuse celebrele studii pe cimpanzei. Primatele se liniștesc între ele prin atingeri cu mâna. Merge și între specii de primate, cum ar fi între cimpanzei și oameni, dar și între cimpanzei și babuini de exemplu. Goodall descrie multe situații de genul în cartea ei „În umbra omului”. Dacă ne gândim bine, ce facem când lovim din greșeală cu coșul pe cineva la supermarket?

Căderea behaviorismului, parte prin experimentele lui Harlow, parte prin alte experimente a dus oare la acceptarea sentimentelor la animale, dar și la oameni? Când eram în facultate ni s-a vorbit mult de mama de pluș față de cea de sârmă, se pare însă că nici experiența asta nu a fost suficientă. În ce privește animalele, cel puțin. Frans de Waal crede că numeroasele filme cu animale, făcute de foarte mulți oameni, descărcate pe rețelele de socializare, au ajuns să convingă mai bine cercetători că animalele chiar au afecțiune. Poate nu convingere e termenul potrivit. Cel puțin i-a făcut să înceteze să mai susțină ceva care s-ar putea caracteriza ca jumătate antropocentrism, jumătate cult al psihopaților și al mașinilor. Atitudinea asta era în epocă, și încă mai e, utilă. Societatea industrială, care luase avânt pe timpul lui Freud și chiar înaintea lui, avea nevoie de rotițe în sistem ușor condiționabile. Sentimentele erau ceva care dăuna eficienței. Șeful gândește pentru tine, dar dacă se poate, trebuie să și simtă pentru tine. Sau mai bine să n-o facă.  Nu știm ce procentaje de psihopați în funcții înalte erau atunci, în prima jumătate a secolului al XX-lea, deși istoria oferă niște indicii.  Acum lucrurile sunt mai clare, susținute de studii, care sugerează că psihopatia (lipsa sentimentelor morale și a empatiei) ar fi o calitate a multor CEO, chirurgi sau alți oameni influenți.  Comunicarea impersonală nu are nevoie de sentimente, dar are nevoie de manipulare. Exact ce pot oferi psihopații.

Dar a avut acceptarea sentimentelor la oameni o soartă mai bună? Se pare că nu. Experimentele lui Harlow cu puii de maimuțe au inspirat și alți cercetători, care au criticat izolarea copiilor. Unul dintre aceștia este John Bawlby, care a descoperit la finele anilor `60 că dezvoltarea normală a unii copil depinde de capacitatea de a crea o relație de atașament cu cel puțin o persoană, de obicei unul dintre părinți. Mary Ainsworth, asistenta lui, care a făcut studii în Africa, unde copiii sunt crescuți cumva de comunitate, a mers mai departe. Deși în Africa, așa cum se spune, tot satul contribuie la creșterea unui copil, se distinge (probabil cu greu) o persoană care e principalul punct de atașament. Acea persoană e de obicei mama bebelușului. De aici apare teoria atașamentului (termen creat de Bawlby). Efectele, cum se spune, ar fi că am dat din lac în puț. Copiii nu mai sunt izolați, ci legați cumva de mamă, ca să dezvolte un atașament corect. Cum spune psihologul John Rosemund, acum femeile și-au schimbat stăpânul din soț în copil, ele tot încorsetate sunt.

Criticile teoriei atașamentului sunt ușor de expus. Păi să ne gândim de unde a pornit tot. Adică de la experimentele lui Harlow. Păi se vede că o mamă de pluș, nu neapărat propria mamă, le-a îmbunătățit situația afectivă puilor de maimuță. Cât despre Africa, unde copiii sunt crescuți de sat, iar până la doi ani aproape că nu sunt lăsați din brațe de către adulți, dacă se remarcă o culme a atașamentului, totuși nu există o exclusivitate. Dar prea multă emancipare a femeilor strică societății și privilegiilor unora. Așa că o nouă piedică în calea libertății femeilor era binevenită. Oricum, femeile native din culturi non-occidentale se miră de sclavia extraordinară la care sunt supuse femeile în Occident, infinitele obligații pe care le au mamele aici.

Sunt copiii crescuți cu atașament exclusiv mai buni decât alții? Să ne gândim, cum spune Ioana Petra în „7000 Years of Patriarchy” cum au fost crescuți cei care au creat iluminismul și umanismul francez. Copiii nobili (dar nu numai) erau atunci crescuți de doici de la țară, nu de mamele lor. Tot de atunci datează și informații despre ce devin copiii care nu sunt crescuți de oameni, așa-zișii „copiii sălbatici”.

Cea mai tare aplicație a teoriei atașamentului e implicarea atașamentului (a tipului de atașament) în relațiile romantice. Păi  tocmai despre asta e vorba în relațiile romantice, să nu fie vorba de atașament. Doar, adică. Bine, dacă nu e vorba de căsătorii aranjate, în care chiar ar fi benefic. Dar oamenii fug de ideea de a fi doar punți de atașament. Până la urmă și gardianul se atașează de pușcăriaș după un timp. Dar dacă nu ești Borcea, nu vrei relații create în acest fel. Atașamentul nu ar avea ce căuta într-o relație privilegiată, exclusivă, foarte subiectivă prin definiție. Sau nu?

Negarea naturii, tipului și importanței afecțiunii la oameni și la animale continuă sub alte forme. Cartea lui Antonie Damasio „Eroarea lui Descartes” arată cât de handicapantă e pierderea afecțiunii cu păstrarea intactă a funcțiilor cognitive. Fără afecțiune nu suntem mai eficienți, din contră. Rațiunea pură nu există. Mai mult, studii noi despre oamenii așa-zis supradotați (cel puțin creativi) arată că ei sunt de fapt plini de emoții, cum arată Jeanne Siaud-Facchin în „Prea inteligent ca să fi fericit?”. Descoperiri noi sugerează că și autismul (cel puțin unele forme funcționale) ar fi asociat cu o mare emotivitate, care efectiv blochează.

Cineva se întreba cum am putea comunica noi cu o altă civilizație, dacă noi nu comunicăm cu animalele de propria planetă. Aș răspunde că ar fi extraordinar să comunicăm cu speciile extraterestre cum comunicăm cu alte mamifere, de exemplu cu câinii. Chiar dacă nu știm etologie, există un limbaj universal al mamiferelor: afecțiunea. Dacă ne uităm la cum se joacă un câine cu o păsare vedem cât de bine comunică mamiferele între ele. Te miri cum pasărea nu înțelege unele acțiuni ale câinelui. Mamiferele sunt ființe cu pui neajutorați, care au fost îngrijiți și protejați când au fost mici. Probabil inteligența lor superioară are legătură cu sensibilitatea lor. Au ajuns atât de inteligente pentru că strămoșii lor au simțit atât de mult. Probabil tot ce e bun în societatea umană, adică sentimentele morale și instituțiile derivate de aici provin din ceea cer putea numi „instinct de protejare a puilor”, adică a celor neajutorați, prezent la ambele sexe (v. „Civilizația foametei/ o altă abordare a umanizări”). Dar o societate bazată pe forța și amenințarea cu forța, din care rezultă autoritatea, nu poate recunoaște asta.

Autor