Utopie înseamnă etimologic ceva care nu e nicăieri. Dar seamănă cu ce e, de cele mai multe ori. Sigur, orice operă fantastică vorbește despre epoca și locul unde a apărut. Ce e trist e că nu se depărtează prea mult de acel loc și timp. O utopie „adevărată” ar fi una care chiar să te amețească, să nu mai înțelegi nimic din ce e acolo. Acum, când toată arta e făcută să șocheze, poveștile fantastice de la Hollywood, fie ele și științifice, sunt cele mai banale. Tot ce e șocant e bugetul. Narațiunea e de grădiniță, iar mesajul, cel mult de clasa a IV-a. Că acum trăim o mare secetă de idei și de curaj al investițiilor în creativitate e deja bine cunoscut.
Dar a fost cândva altfel? Viziunea oamenilor a fost cândva extraordinară?
Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să răspundem în primul rând la ce vor oameni de la utopie. De când cu adunarea lor împreună în număr mare, de când cu apariția ierarhiilor mai dure, dar mai ales a sclaviei, oamenii au realizat că nu prea ai cum să fii fericit într-o astfel de societate, și au început să viseze la ce ar trebui schimbat. Erau oamenii fericiți înainte? Greu de spus, pentru că nu prea știm cum era lumea, cum erau ei organizați acum peste 10000 de ani. Acum 10000 de ani, după apariția agriculturii, avem oarece indicii. Societățile care nu practică agricultura (deși și aici sunt nuanțe), acele societăți numite tradiționale, de vânători-culegători (de fapt invers ar fi mai corect, că prin cules se asigură un procentaj foarte mare din hrană- cam 90%, dar pentru că femeile sunt culegătorii…) erau heterogene, și ar fi apărut de fapt cam în același timp cu cele de agricultori, după ultima glaciațiune. Ceea ce știm e că în aceste societăți nu se înregistrează boli psihice, cum ar fi schizofrenia (v. Civilizația foametei/ o altă abordare a umanizării). Există ceea ce numim noi depresie acolo?
Deși în societățile agrare din Africa există toate racilele de la noi, poate uneori mai accentuate, de la invidie și intrigi, răutate, când vin în Occident rata bolilor psihice crește enorm, de câteva ori, mai ales în a doua generație de imigranți. Aviz celor care tot vorbesc de radicalizare când descriu asemenea atacuri „teroriste” ale tinerilor care intră în această categorie. Un psihiatru din Marea Britanie a avansat ipoteza, prezentată la un congres de psihiatrie de la Viena, 2010, că legăturile familiale, tipul de relații din mediul rural din zonele de origine, ar fi ceea ce oferă protecție. Acolo există familii extinse, înainte de SIDA nu existau orfani, nimeni nu era cu adevărat lăsat în urmă, chiar dacă era sărăcie. Dacă nu am ști și obiceiurile lor (ale africanilor negri, dar nu numai, precum și ale oamenilor din Orientul Mijlociu, criticați pentru asta de Ayaan Hirsi Ali) de a trimite bani acasă, de a-și ajuta familiile extinse, poate ne-ar fi mai greu de înțeles. Lor li se pare cruzime din partea noastră că nu facem asta. Nouă ni se pare ceva anti-progres, tribalism etc. Corupția incredibilă din Africa are legătură cu aceste obiceiuri. Cum să vină vărul meu la magazin și să-l pun să plătească? Cum să nu-l ajut când are probleme? Dacă rolul social (serviciul) îmi permite?
Nu avem idee cum se simt ei, pentru că nu am fost crescuți ca ei, dar dacă ne luăm după afecțiunile psihice, se pare că mai bine. Se pare că și alte indicii arată că mai bine. Și pentru că se simt mai bine, se poartă mai bine. Cum ar fi să afli că povestea îngrozitoare dinÎmpăratul muștelor s-ar desfășura cu o colaborare reală, solidaritate și organizare bună, reguli respectate, în cazul unor copii din societăți tradiționale? Și totuși așa s-a întâmplat în urmă cu câteva decenii în cazul unor adolescenți din Noua Guinee naufragiați pe o insulă pustie. Copiii naufragiați au trecut prin situații grele, penurie de alimente, până au fost descoperiți. Da, tocmai pentru că nu au fost englezi, au făcut o figură bună. Sigur, se cunoșteau între ei. Și au rămas prieteni. Cine ar face un film despre așa ceva?
Deși aceste date, dar și altele, sugerează că egalitatea, solidaritatea, lipsa unei ierarhii stricte, sunt surse de fericire. Oamenii pot accepta dezastre naturale, chiar și Malthus zice că e incredibil ce repede își revin populațiile după dezastre, care nu se compară cu războaiele. Oamenii pot accepta răul naturii, dar nu al semenilor. Pentru că pe lângă durere, agresiunea oamenilor aduce umilință. Se pare că ingredientele de mai sus au același efect dincolo de etnicitate și cultură. Toate studiile despre fericire care pun țările nordice în top sugerează același lucru. Și dacă te gândești, acolo practic nu e de locuit! Cum să fii fericit la Cercul Polar?! Datele arată că fericirea maximă atinsă în Marea Britanie a fost în 1976, când s-a înregistrat maximul de egalitate socială și materială. Un documentar arată că în timpul celui de-al doilea război mondial, deși era sărăcie și penurie de alimente, oamenii s-au simțit mai bine, au trăit mai mult în Marea Britanie. În Ungaria, după dispariția comunismului, la fel, sărăcia s-a diminuat, dar speranța de viață a scăzut, conform aceluiași documentar. Oamenii preferă egalitatea chiar libertății, consideră sociologii ca Serge Moscovici. Numeroasele studii cu dilema prizonierului arată cât de mult urăsc oamenii să fie nedreptățiți de un om, nu de o mașină. Poate cei care regretă comunismul, ignorând dictatura și sărăcia, simt de fapt acest lucru? Dar dictaturile leniniste erau în primul rând umilință generalizată. Numai că se pare că unii au uitat.
De fapt, dacă luăm utopiile cele mai de succes, adică creștinismul și ruda mai tânără, islamul, vorbesc despre asta. În creștinism nu mai există diferențe între oameni, de avere, rang, sex. În islam se formează umma, o comunitate musulmană care trebuie să fie pe tot pământul (unde am mai văzut așa ceva?) în care nu există sclavi, în care liderii sunt religioși, dar trăiesc foarte modest și se poartă egalitar. Și câteva generații chiar așa a fost, până când…politicienii talentați s-au impus drept califi și au uzurpat regulile (v. Ansari în „Destin modificat”). Comunismul, după multe păreri, e de fapt o altă formă de creștinism. Mănăstirile și esenienii sunt trecute la exemple de comunități comuniste reale. Aici se adaugă și kibuțurile.
Eșecul comunismului și al islamului sunt deja bine cunoscute. Care e cauza? Natura umană, sună răspunsul standard. Calitatea precară, egoismul oamenilor, asta pare a fi cauza cea mai vehiculată. Din aceleași motive nu merge nimic, inclusiv capitalismul. Isaiah Berlin în culegerea de eseuri sub numele „Adevăratul studiu al omenirii”, citând și analizând numeroși autori ruși, ajunge la concluzia că nu e posibilă o societate mai bună, că nici nu ai ști cum să o creezi, și dacă ai vrea. Și oricum nu ar merge. Suferința din lume nu poate fi înlăturată, credeau ei. Nimic nu are sens când e vorba să schimbi lumea. Sigur, era greu și să-ți imaginez binele social în Rusia, o țară a inegalităților extreme, în care erau legale opt forme de sclavie pe timpul Ecaterinei și după. La fel cum era de neimaginat binele social în India clasică, cu castele și taboo-urile ei legate de ierarhie. Cum să nu se nască budismul acolo? Singura soluție era renunțarea, izolarea, viața în interior.
Rusia a arătat că suferința (și sclavia) poate fi exportată cu succes. Iar istoria a arătat că multe minuni se pot face dacă înlături sărăcia și dai ceva egalitate. Nu pot să nu dau exemplul Greciei, o țară 85% munte, îngrozitor de săracă înainte de război. Și după… Cât s-ar șoca bunicii și străbunicii noștri să viziteze Grecia acum! Oamenii sunt altceva acum față de atunci, se poartă altfel. Își imaginează cineva să se fure atât de puțin în Grecia? Dar criza din 2009 a transformat în mod vizibil societatea greacă, rata sinuciderilor a crescut mult. De la sărăcie pornesc cele mai multe probleme sociale.
Despre ce cauze ale nefericirii au vorbit utopiile trecutului? Putem face o clasificare a utopiilor după problemele sociale pe care le considerau responsabile de răul din lume, și care, odată înlăturate, ar fi condus la fericire (generală?). În scrierile antice, de la Platon până la Vechiul Testament, răul era în om, o ființă inerent imorală. În Atlantida, oamenii aveau o natură divină într-o mare proporție, ceea ce le conferea moralitate. În Vechiul Testament omul e căzut, dar fericirea a existat oricum înainte de agricultură și civilizație. Raiul e dat de abundența naturală, unde oamenii nu au nevoie să muncească. Și unde sunt egali. O metaforă pentru societățile tradiționale de vânători-culegători? Poate în societățile din Orient, această nostalgie exista. Poate și contactele lor cu astfel de societăți erau încă în memorie (având în vedere și apariția scrierii mai veche). Înseși societățile locale păstrau mai multe elemente ale societăților vechi, presclavagiste. Sclavia clasică era în Europa. Ea nu lipsește nici din utopiile din această parte a lumii.
Republicalui Platon aduce periculos de mult cu societatea indiană bazată pe caste. Există clasa muncitorilor, a soldaților, dar și clasa conducătoare, animată de înțelepciune. Numai aristocrații pot conduce, dar virtuți trebuie să aibă și ceilalți, de la curaj și forță, la moderație. Fiecare își cunoaște locul, totul merge ca uns.
Thomas Morus evoluează, „Utopia” (scrisă în 1515) lui seamănă cu modele mai apropiate de noi, poate de aceea mai înspăimântătoare. Societatea lui ideală e condusă de un rege, funcțiile înalte administrative sunt ocupate de aleși, dar…majoritatea oamenilor nu pot participa la alegeri pentru că sunt blocați în asociații profesionale. Să nu uităm, era perioada breslelor, al căror monopol a reprezentat o problemă pentru viitoarele revoluții burghezo-democratice. Partea cea mai bună abia acum urmează. Utopia conține sclavi, care fac mai toate muncile grele. Ei sunt recrutați dintre imigranți condamnații la moarte și deținuți. Într-adevăr, utopic! Dar pentru ceilalți, care muncesc destul de puțin. Nu există proprietate privată, nici bani, diferențele dintre oameni sunt mici. Societatea e uniformizată, iar arta nu există. Intuiția efectului de uniformizare în care proprietatea privată e îngrădită, e remarcabilă. Dar măcar e libertate de religie…
O utopie cu efecte care pare și mai mult… o distopie e cea a lui Tommaso Campanella, „Cetatea Soarelui” (Civitas solis). Acolo e comunism curat, bine aplicat, cu totul la comun, de la dormitor la cantină. Pe lângă proprietatea privată ca rău suprem, Campanella aduce și familia monogamă. În această societate care seamănă cu cea a lui Pol Pot, conducerea aparține unor oameni de știință-preoți care fac totul după legile naturii. Cât de familiar sună, dacă știi că socialismul era științific!
Interesant e că dincolo de proprietate, bani, un alt rău era monogamia. Și primii comuniști au văzut asta, dar se pare că patriarhatul, adică dorința de a stăpâni femeile, a fost mai puternic. Stalin decide că femeile trebuie să reintre în rolul nobil de mamă, după ce Alexandra Kollontai, o feministă fruntașă a revoluției ruse, vorbise atât despre libertatea sexuală. Ce criticii monogamiei nu înțelegeau era că era adusă de patriarhat.
Nimeni nu se gândea că la originea inegalităților flagrante, a violenței în societate, a principalelor surse de nefericire, inclusiv gelozia, ar fi…patriarhatul? Societățile matriliniare erau studiate, totuși, deși puțin, inclusiv Engels vorbește despre ele în „Originea familiei, a proprietății private și a statului”. Dar o autoare remarcabilă, cu o gândire originală, care înțelegea biologia, Charlotte Perkins, a scris o astfel de utopie. „Herland”. Sigur că acea societate e feministă, dominată de femei. E o societate lipsită de violență, crimă, de războaie, de dominație față de alte persoane. Femeile sunt inteligente și morale, nu există semne ale diferențelor între ele, nici măcar în ce privește hainele. Se reproduc asexuat, și nici habar nu au de bărbați. Cum a scăpat lumea de acest rău? Prin violență, te-ai gândi, dacă ar fi să citezi clasicii iluminismului sau pe Marx. Sigur, bărbații nu au renunțat singuri la putere, cum era de așteptat. Furia naturii, mai precis o explozie vulcanică a ucis cei mai mulți bărbați cu secole în urmă. Supraviețuitorii au devenit sclavi, apoi au fost asasinați.
Seamănă această societate cu unele existente? Incredibil, dar da. Astfel de comunități care conțineau numai femei au existat în anii 60-70, anii de aur ai feminismului. Cele mai multe membre erau lesbiene, iar curentul se numea chiar separatist. Respectivele femei, multe încă în viață, considerau că nu e posibil pentru o femeie să fie fericită într-o societate unde sunt și bărbați, pentru că orice ar face, ei o vor exploata și abuza. Aceste femei cultivau separarea totală de bărbați. Mergeau atât de departe încât nici nu susțineau dreptul la avort. Ce nevoie avea de avort o femeie care se ferea de bărbați? Chiar dacă aceste comunități au dispărut din motive economice și politice, mentalitatea aceasta există și acum, mai ales în America Latină, în societățile foarte violente din zonă. Acolo femeile consideră lesbianismul și separarea ca singura opțiune dezirabilă, chiar dacă greu fezabilă.
Concluzia ar fi că o utopie cât „mai adevărată” ar fi feministă, lumea aceea nu ar fi patriarhală. Cum se poate vorbi de egalitate, de dreptate, în patriarhat? Când toate instituțiile sunt create pentru a domina și exploata femeile? Cum putem vorbi de fericire în această lume? Problema e că femeile nici măcar nu știu cum ar fi să fie libere. Majoritatea utopiilor pornesc de la ideea că răul e în afara omului, că banii, proprietatea, monogamia, îl fac rău. Există o ideologie care spune că unii oameni sunt răi, alții, buni. Care e aceea? Și cum îi desparte? În cel mai brutal și irațional mod: după rasă, adică descendență. Și o gândire de copil ar respinge atâta superficialitate! Cum să crezi că într-o familie, darmite într-o populație, se nasc numai oameni buni sau inteligenți sau morali, iar în alta, exact invers? Cum să spui că darwinismul încurajează asemenea idei, când teoria lui Darwin se bazează pe variabilitate, adică exact pe diferențe? Putem specula că numai o societate cu clase, cu caste, cum era societatea europeană în secolul al XIX-lea, poate înghiți așa ceva. Iar oamenii cred ce vor din orice idee, din orice carte.
Se spune despre comunism că merge, dar nu a fost aplicat cum trebuie. Unii se întreabă de ce nu se spune asta și despre fascism. Există cel puțin o utopie care vorbește de aplicarea corectă a fascismului , cea din nuvela „Born on March” (Născut pe 8 martie) de Ioana Petra. În acea utopie, feministă (cum altfel?), bărbații există, dar sunt cum vor femeile, deci nu mai sunt capabili de a crea patriarhatul. O revoluție biologică, condusă de niște cercetătoare feministe, a înlăturat răul din societate. Bărbații arată și se poartă cum vor femeile (unele). În acea societate, în care femeile se comportă și arată foarte variat, ca și gusturile lor sexuale, dar tocmai de asta este egalitară, există mult mai multă energie pentru rezolvarea problemelor reale, inclusiv bolile și îmbătrânirea. Valerie Solanas atrage atenția în „The Scum Manifesto” asupra costurilor ascunse ale patriarhatului, în care liderii bărbați, la orice nivel, vor în primul rând să epateze, apoi să rezolve problemele. De cele mai multe ori se prefac că le rezolvă. Femeile nu au nevoie de așa ceva.
Concluzia legată de o utopie „adevărată” e că trebuie să fie una feministă, să vorbească despre o societate egalitară, în care suferința din toate cauzele, în special sărăcia, e înlăturată sau mult redusă. Contează interacțiunile dintre oameni, dar și calitatea oamenilor. Legat de toate astea, Epicur cred că avea dreptate. Fericirea e cu oamenii care îți plac, care să fie morali și inteligenți. Cum o fi fost în comunitatea lui?
