Despre sistemul ISI

Am promis unei prietene că voi scrie despre asta. Am fost una dintre persoanele care acum mai bine de 10 ani se lupta să se schimbe „sistemul ticăloșit” din cercetare, unde pe pile, fără a face mare lucru, puteai ajunge departe. Era în 2008, când eram în asociația Educer, de care am devenit curând foarte dezamăgită. Numai că, așa cum se spune, ai grijă ce vrei, că s-ar putea să ți se întâmple! Și așa a fost! S-a întâmplat! Acum e mult mai rău! Nu mi-am dat seama despre cât de departe poarte merge mintea criminală umană… Și sigur, toate astea mi-au schimbat și ideea despre ce se cheamă infracțiuni, despre ce înseamnă criminalitate. Clar aș avea mai multă compasiune și prietenie pentru unul pe care l-aș prinde cu mâna la mine în buzunar sau chiar la mine în casă să mă prade, decât față de unii cercetători așa-ziși, care au descoperit cum să fure legal banii contribuabililor, și pe care nicio lege nu poate să-i prindă. Da, trăiesc în mijlocul unui jaf continuu. Numai ca mulți dintre contribuabili vor să creadă în sistem.
Am prins doctoratele „altfel”, care erau adesea pe pile. Numai că… nu întotdeauna. Mai scăpa câte unul pe bune. Bazat pe o descoperire, măcar o observație. Probabil cam cât trebuia. Atunci problema erau reactivii, acum problema e cea veche de când lumea: resursele umane. În orice loc din lume, idei cu adevărat originale sunt rare. Cele mai multe doctorate pe care le știu, la care am participat, nu meritau să fie acordate. Nu valorează nimic pentru știință, iar autorii lor, chiar dacă au jucat cumva după reguli, dacă rămân așa, nu vor fi niciodată cercetători cu adevărat. Pentru că nu și-au pus niciodată nicio problemă științifică, despre natură, despre societate. Nu știu măcar să argumenteze un raționament. Dar ce știu să facă? Articole ISI. Cum asemenea analfabeți funcționali pot scrie zeci sau sute de articole ISI? Simplu, pentru că e ușor, sunt rețete! Da, doctoratele astea de acum, bazate adesea pe multe articole ISI sunt mai proaste decât cele din timpurile de tristă amintire. Incomparabil, din ce am văzut eu.
Într-o carte scrisă de Kapitsa, laureat al premiului Nobel, autorul povestea cum Rutherford, cu care el lucrase, se mira că în acea epocă, la începutul secolului XX, știința era prizonieră. Acum nu doar că e prizonieră, acum e standardizată, robotizată. În loc să robotizăm producția, noi robotizăm știința. Cum se face un articol ISI acum? Să zicem, în chimie, în care sunt cele mai multe. Că și zicea un filosof, că sistemul e acum făcut de chimiști, că totul a devenit chestie de….chimie. Nu pun problemele pe care le-a pus el, despre infinita discriminare a celor din alte domenii, mai ales dacă nu vorbesc engleza, dacă sunt din culturi exotice. Ce fac ei nu contează, contribuția lor nu se consideră. A propos de asta, știu că era cineva care încerca să îi înțepe pe cei care au dat doctorate în România, o prietenă care spunea cât de căutată e ea de reviste străine (dacă nu aș ști ce e acest fenomen!), că de, în România nimic nu valorează nimic. La naiba! Măcar de ar fi așa! Dacă ar fi școli românești de cercetare, dacă ar mai fi…De fapt toți cei care își dau doctorate în Ro își dau internațional, publică în reviste internaționale, iar după numărul de articole în aceste reviste sunt evaluați. Proletari din toate țările, uniți-vă! Mai precis roboți…
Cum se face un articol ISI? Găsește un fenomen la modă, găsește o metodă de care știi că merge (chiar mi-a zi cineva că nu ar încerca ce vreau eu, că nu știe dacă merge, deci a merge e esențial, nu explorarea), măsoară tot ce se poate măsura cu metoda aia, că tu știi că merge (iar dacă nu merge, s-au inventat metode să ajustezi rezultatele ca să meargă), fă câte experimente, de fapt repetă metoda de câte ori se poate, scrie conform regulilor, fără pic de gândire, n articole, aplicând șablonul. Și gata, cariera! Asta arată, cum îmi plăcea să spun, că ai mâini, nu creier! Gata și doctoranzii care nu știu măcar să caute bibliografie! Că le-o dai tu, 2-3 titluri, cât e nevoie. Dacă e la modă fenomenul, metoda, o să primești citări. Dar dacă nu, iar s-au inventat metode. Se spune peer review. Nimeni nu știe cât peer e în asta. Păi poți să-ți pui tu oamenii tăi la peer review. Da, revistele te întreabă. De fapt încurajează asta. Nu te lasă să trimiți dacă nu indici peer review-uri. Da! Chinul meu e să pun așa ceva. Iar mă gândesc cine dintre cei cunoscuți mie ar înțelege ce fac. Și pun mereu aceiași oameni, aproape fără excepție evrei, că de, oamenii sunt cultură…Bine că europenii de extrema dreaptă nu au fost mai eficienți!
A propos de citări, dacă scrii ceva de nișă, evoluție și îmbătrânire, ce fac eu în principal, cum să te citeze mulți, când toți oamenii care ar înțelege și ar fi interesați de ce faci tu, că în general în industria asta oamenii nu au interese largi (urmăresc articole de impact, cu citări, cu metode clare), ar încăpea într-o cârciumă de mărime medie? Am fost mirată într-o zi când m-a căutat un cercetător din Pakistan care era interesat de ipoteza mea a îmbătrânirii. Înțelesese! Ca naiba de bine! Unii de la noi, interesați de îmbătrânire, nu prinseseră nimic. Voia să mă pună pe articolul lui, tot ceva cu legături, cu îmbătrânire și evoluție. Sigur, cum să accept așa ceva??? Doar nu sunt colegii mei! Că despre acest fenomen nu are rost să vorbesc, se știe. Unii își înmulțesc articolele ISI punându-și numele, ca să nu zic altceva, pe articolele bazate pe ideile sau pe munca altora, studenți, doctoranzi, subalterni. Sigur, în domeniu, șmotrul contează mai mult decât ideile. Dacă înainte, acum câteva decenii, asta era considerat scârbos, acum e normal. Fantezia mea cu cercetătorul pakistanez era cu o colaborare reală, cu experimente pe animale… La noi în UE, totul a devenit din ce în ce mai greu. Am mai avut oameni interesați de articolele mele, și occidentali, dar majoritatea din culturi vechi, chinezi, indieni. Dar nu știu cât au înțeles. Am mai găsit niște ruși care au înțeles. Dar dacă vrei carieră, nu citezi ceva nou și controversat, care deschide noi perspective, noi direcții de cercetare.
Dar în primul rând, ca un articol să fie citat, trebuie să fie cu ceva la modă, dintr-un domeniu la modă, și să fie mulți cititori. La fel și revistele cu factor de impact mare, sunt citite de mulți. Adică iarăși trebuie să ajungem la ceva popular, pentru care mulți să aibă interes. În general, în domeniul meu, cele pentru medici, cu ceva clinică. Dar revistele alea, ca nivel, nu se compară cu cele care prezintă mecanisme. Dar revistele cu factor de impact mare au ceva: cer bani. Mulți! Cele medicale, mai puțin, dar cele din domeniile în care public eu, cu mecanisme, mii de euro! 3000, de exemplu! La unele, dacă ești din țari foarte sărace (nici măcar Siria în timpul războiului nu era pe listă), ești scutit de plată. M-am gândit la astfel de șmecherii, deși…Știu cât mă chinuiam cu colaboratoarea mea să căutăm reviste care nu cer bani pentru publicare! Aveam o listă, cred că o am și acum… Când vedeam open access, știam. E pe bani!
Dar acum despre cum merge sistemul, de ce e nevoie de toate astea: cercetarea e cu granturi, adică bani de cercetare. Granturile depind de publicare, mai ales în reviste cu impact mare (tabloide științifice, cum am vorbit), apoi din granturi se dau bani la reviste pentru publicare, pentru alte granturi. Arată ca o schemă de afaceri? Asta și e! Despre asta e vorba! În laboratoarele în care am fost, afară de unele de la o instituție absolut sinistră, dar în care mai erau și oameni de știință, dar nu mai sunt (au murit sau au ieșit la pensie) nu se discuta deloc despre știință, cercetare, mai țineam eu câte un discurs (cât de caraghioasă oi fi fost!), ci despre granturi, aplicații. Ce dezbateri! Ce controverse! Nimic! Cum am spus, e mai rău ca înainte! Măcar înainte impostorii voiau să pară și ei altceva și îi invidiau pe cei care erau… Acum nimeni nu mai dă doi bani pe cei care sunt altceva, adică ceea ce ar trebui să fie oamenii din cercetare. Dacă vă imaginați că afară e altceva, vă înșelați. E la fel! Dar fiind mult mai mulți și mult mai mulți bani, se mai strecoară câte o idee, câte ceva interesant.
Dar istoria științei arată că ideile noi, originale, prind greu, în timp. Ceea ce mie în epoca asta, mi se pare cel puțin aiurea.
Sistemul e depășit, ticăloșit, mizerabil, făcut de și pentru mediocrități, pentru succesul lor, nu pentru dezvoltarea științei. Îmi spunea un coleg de la biologie, de la facultate, că aceia care au aparate care le permit multe experimente (ce am numit mai sus experimente), ei vor asemenea sistem, că au cu ce să scrie articole, alea de care am vorbit, și să ia finanțări. Eu m-am orientat spre teorie la începutul carierei pentru că nu aveam reactivi. Dar cred că mi-a făcut foarte bine…exact pentru experimentele cele mai originale.
Ce e de făcut? În epoca asta? Foarte simplu! Desființat tot acest sistem, criticat înainte ca eu să mă nasc, deși atunci era mult mai drăguț. Cunosc profesori universitari americani care au lucrat în domeniu din anii ’70, care se miră la ce s-a ajuns.
Păi în primul rând ce nevoie mai avem de reviste, când acum oricine poate să-și facă rezultatele cunoscute imediat! Când există mijloace de informare în masă! Există net! Pot scrie niște rezultate doar ca să se consemneze sau ca oamenii să mă caute, dacă vor asta, vor rezultatele mele, dar pentru asta ajunge o știre, un rezumat. Adică să existe un fel de buletine științifice. Iar pentru cei care îmi vor rezultatele cu amănunte, oare numai două vorbe am? Păi dacă e vorba de experimentele de longevitate și fertilitate la șoareci bătrâni (nepublicate, că trebuie patentate și găsit cum să le valorific), am doar ce aș scrie în câteva foi? NU, am ore de filme, mii de poze. Pot să vadă și ce n-am văzut eu. Asta se întâmplă și e minunat, când unii îți văd ideile și rezultatele mai bine decât le vezi tu. Văd ce tu nu vezi. Asta fac și eu cu alții, temându-mă de fiecare dată să nu fie falsuri. Dar falsurile s-ar îndepărta când pot să arăți tot ce ai făcut, caiete de lucru, poți chiar să te filmezi când lucrezi.
Sigur, pentru asta totul ar trebui respins. Cum să accepți, dacă ai creier și conștiință, să plătești ca să-ți publice? Adică banii să fie un criteriu al valorii? Unul care se tot văieta de sistem, și eu, ca de atâtea alte ori, zic, uite, ăsta e de-al meu (de câte ori am luat țeapă așa!) zice că da, trebuie plătit, că altfel ar tăbărî toți să publice. I-auzi! Păi majoritatea nu ar dori să publice nimic, nu ar face nimic, dacă sistemul nu i-ar obliga să se joace de-a doctoratele, de-a articolele, ca să avanseze în cariero. Cum îmi zicea un medic care se înscrisese la doctorat, nu se știe dacă n-o să-i ceară cândva. Oameni care adesea nu vor mai face nicio cercetare niciodată. Mă rog, nu vor mai fi implicați în jocul de-a cercetarea…Dar și cei care rămân, de cele mai multe ori, nu rămân că îi mănâncă vreun vierme al cercetării (exprimare pe care o citez), ci că asta trebuie să facă. Lor le e ușor să piardă timpul producând articole fără nicio valoare, pe care sistemul le premiază. Îmi aduc aminte când am publicat ipoteza îmbătrânirii. Eram sigură că în anul ăla voi primi un premiu de cercetare. Cine să fi făcut în Ro mai mult ca mine, în domeniul meu? Ce fraieră! Nu am văzut că revista aia, care se potrivea la ce am publicat eu, nu avea factor de impact mare! S-a dat pe factor de impact. În anul următor, am primit pe niște porcării, cum le vedeam eu, chiar dacă erau bazate pe ideile mele, dar pe care fuseseră puse o grămadă de alte ființe care nici n-ar fi înțeles ce voiam eu cu acele substanțe. Am împărțit premiile cu ele (CNCSIS), deși unele nici nu știau de ceea ce făcusem eu. Puse pe articol așa, că a vrut conducătoarea de doctorat, că avea obligație, dracu știe. Îmi aduc aminte și ce conflicte am avut cu ea, că eu nu mai voiam mai multe articole, eram sătulă, aveam câte îmi trebuiau.
Nu cred că muți oameni vor înțelege ce am scris aici, dar poate vor fi unii care o vor face. Sigur, pentru binele tuturor sistemul ar trebui să se schimbe. Dar cine ar avea interesul când e deja plin de impostori! Unul, despre care credeam că e de-al meu (ne căutam ca vampirii), mi-a spus că revoltat că eu nu știu nimic despre cercetare, dacă vorbesc despre predicții, despre idei tari. NU știu ce e cercetarea, care se face cu pași mici. Da, deci ar trebui să renunț la rezultatele mele, că nu sunt ce trebuie. După metodele de-acum Mendel ar fi fost un ratat, iar Franklin, care a făcut afaceri și s-a apucat de știință după 40 de ani, un ciudat. Nu cred că e vreun domeniu în care talentul, abilitățile reale, să conteze mai puțin decât în cercetare, ca și meritul individual. Nu ar trebui întrebați oamenii câte articole au, ci ce anume articole au scris, ce îi preocupă, ce ar vrea să afle. Majoritatea nu au ce să afle ceva vreodată. Sistemul de promovare e viciat, sistemul de selecție e viciat.
Rezultatul: ce vedem acum! Dezastru e puțin spus!