Orice s-ar spune acum despre transumaniști, oameni care vor să-și îmbunătățească performanțele biologice, care să nu fie limitați de ceea ce e scris în genele lor despre ei, inclusiv despre un eventual program al îmbătrânirii, acest tip de oameni au existat de când… civilizația. Poate chiar înainte. Nu știu cum e în culturi foarte diferite, cum e în China, de exemplu, dar în partea noastră de lumeEpopeea lui Ghilgameș e o mărturie a acestei dorințe, a revoltei față de moarte. Într-o epocă în care moartea putea veni în multe moduri, și mai puțini oameni decât acum ajungeau să îmbătrânească, teama de moarte veneau în primul rând din teama de îmbătrânire. Vârsta înaintată era o condamnare sigură… la moarte. Deși se vorbea de oameni care au trăit sau trăiau încă excepțional de mult. ÎnEpopeea lui Ghilgameș se vorbește de o soluție, pe care Ghilgameș o află, dar nu reușește să o aplice. Trebuia să nu doarmă un număr mare de zile. Nu știu ce simbolizează lipsa somnului, că toate poveștile antice au un tâlc greu de înțeles pentru noi, mai ales că sunt legate de altele mai vechi, eventual din alte culturi. Dar dacă lipsa somnului însemna să nu întrerupi anumite procese biochimice, să nu le lași să se oprească, înclin să cred că intuiția anticilor n-a greșit. Și în Biblie se spune că oamenii vor învăța să trăiască etern. Vor învăța, mai ales că așa au fost programați. Îmbătrânirea și moartea erau pedepse divine.
Biologia modernă le dă dreptate. Bacteriile nu îmbătrânesc și sunt teoretic… nemuritoare. Sigur, pot fi distruse de factori de mediu, de la banalul zahăr sau alcool până la radiații care pe noi nici nu ne bronzează. Dar în condiții bune ele trăiesc nedefinit. Se și înmulțesc, e adevărat. Pentru că la ele viața nu e despărțită de reproducere. Ele îți replică genomul și copiază (aproape) tot genomul mereu. Adică fac tot ce știu nonstop, iar când e nevoie, învață și lucruri noi, pe care apoi le împărtășesc cu toate rudele și toți prietenii din jur. Adică să reziste la antibiotice, să metabolizeze tot felul de substanțe ciudate etc.
Dar oricât de mult au trăit ele fericite pe planeta noastră care era paradisul lor, într-o zi au început să evolueze. Ceva s-a întâmplat. Au apărut organisme mai complexe, care aveau materialul genetic închis în capsule intracelulare, nu flotant prin celulă, iar celula avea mai multe compartimente, unde aveau loc reacții specializate, cum ar fi cele de producere a energiei celulare. Indiferent de mecanismele prin care s-a întâmplat asta (că există mai multe ipoteze, unele simbioze putând fi implicate, conform unora) ce s-a câștigat la prima vedere a fost eficiența energetică. Nu mai aveau toate reacțiile loc de-a valma. Apăruse acum îmbătrânirea? Greu de spus dacă în forma pe care o cunoaștem noi. A mai trecut ceva timp, au apărut organisme pluricelulare, de data asta și cu celule specializate, nu doar compartimente celulare. Dar îmbătrânirea încă nu era sigură. Dar într-o altă zi, acum vreo 650 de milioane de ani, o explozie de specii noi, unele existente și acum, a apărut. Și da, unele au început să îmbătrânească, deși nouă ne e foarte greu să ne dăm seama de asta.
Pentru a ști dacă o specie îmbătrânește, avem două criterii, formulate de Finch și Austad: creșterea mortalității odată cu trecerea timpului și scăderea fertilității, tot cu trecerea timpului. Am discutat partea slabă a acestor criterii în cartea meaMissing links în aging, printre altele. Rata mortalității nu crește constant cu vârsta nici la om. E un maxim de mortalitate în adolescență, iar o rată minimă între 25 și 35 de ani. Sigur, depinde de condițiile de mediu. Un alt vârf de mortalitate, mai ales în trecut, era primul an de viață. Pe de altă parte, noi privim reproducerea ca pe o încununare a vieții. Sigur, dacă reproducerea nu ar fi, nu s-ar povesti. Adică nu ar mai fi viață în condițiile îmbătrânirii, dar nu numai. Totuși, organismele tind să-și sacrifice reproducerea în condiții de stres. Restricția calorică, despre care se știe că modifică durata de viață la multe specii diferite genetic, afectează fertilitatea. Și cele mai multe organisme (având în vedere ce dragoste a avut divinitatea pentru gândaci) își trăiesc cea mai mare parte din viață ca larve, nu ca adulți capabili de reproducere, poate criteriul fertilității ar trebui privit cu mai multă precauție. Deși pot să spun cu mâna pe dovezi că și fertilitatea animalelor bătrâne poate fi îmbunătățită cu anumite tratamente care cresc durata vieții, cel puțin dacă sunt șoareci.
Ce ar fi îmbătrânirea? Ar fi interesant să știm ce credeau oamenii în vechime, eventual cei din culturi îndepărtate. Au existat și la noi credințe și experimente nonconformiste, dar care s-au dovedit eșecuri din lipsă de cunoștințe colaterale. De exemplu, transplantarea unor glande de la animale a fost cândva, în prima jumătate a secolului XX, în mare vogă. Numai că organele transplantate degenerau, din motive foarte simplu de ghicit… acum. Interesant e că și undeva aproape de noi, în ce e acum Slovacia, o nobilă maghiară provenind din prinți ai Transilvaniei, sfătuită de vrăjitoare, credea că dacă face baie în sângele unor femei tinere își va recăpăta tinerețea. „Experimentul”, pe a cărei autenticitate nu putem jura, ar fi dus la multe crime al căror substrat real (poate și politic) nu-l cunoaștem. Rezultatele nu ar fi apărut. Dar chiar dacă nu e nimic adevărat în toată povestea (cel mai probabil), rămâne ipoteza, probabil populară, care se dovedește a fi reală. Sângele de la animale tinere chiar are efecte pozitive asupra animalelor bătrâne. Adică încetinește îmbătrânirea. Invers e valabil? Se pare că da. Experimente de acest tip sunt oarecum recente, dar ideea asta avea 150 de ani. Totuși, era una marginală.
O ipoteză importantă, care a făcut o mare carieră istorică, este cea a radicalilor liberi. Totul a pornit de la radioactivitate, marea descoperire de început de secol XX, care a arătat că în fizică nu era totul știut, cum se credea. Acest nou descoperit fenomen fizic trebuia să aibă multe efecte terapeutice. Pierre Curie era foarte încântat, și a făcut experimente pe el însuși. Este ceea ce de fapt l-a terminat. Atunci când l-a lovit un cărucior care transporta varză, era deja extrem de debil fizic și psihic. Starea lui precară l-a condamnat. Radioactivitatea s-a impus în tratamentul cancerului. Poate ar fi fost bine să nu se fi întâmplat asta.
Dar o altă descoperire, de datat asta din biologie, a ajutat la apariția acestei ipoteze. Evelyn Fox Keller vorbește înSecrets of life, secrets of death despre goana după prestigiu a biologilor, care voiau să facă din domeniul lor ceva la fel de exact și de important precum fizica. Atunci descoperirea structurii bicatenare a ADN (numit „molecula vieții”), a avut impactul dorit de ei. Watson și Crick sunt cei creditați cu această descoperire, deși faptul că s-au uitat pe o imagine obținută prin difracție cu raze X, obținută de Rosalind Franklin (de fapt de un student al ei), a fost determinant pentru înțelegerea structurii, după ce Pauli eșuase magistral. Natura a ajutat ca prestigiul acestei descoperiri să fie neștirbit de prezența unei femei. Franklin a murit de cancer ovarian înainte de decernarea premiului Nobel.
Era oare ADN molecula vieții? Nici pe departe. Virusurile ADN, ca și cele ARN, sunt cât se poate de nevii. Fără celule care să le sintetizeze ele nu fac absolut nimic. Acum am putea spune că prionul, o proteină anormală, care nu se deosebește de cea normală decât prin felul cum se pliază, ar putea fi numită molecula vieții.
Căutarea genelor pentru îmbătrânire, ca și pentru multe boli rare acum 100 de ani sau chiar mai puțin, e o altă mină unde se caută soluția îmbătrânirii. Se pornește de la ideea că există un program al îmbătrânirii. Se cheltuie milioane pentru căutarea acelor gene care ar determina organismele să se degradeze și să moară după ce devin inutile, adică după ce se reproduc. La întrebarea logică, dacă nu ar fi mai bine ca organismele să se reproducă mult mai mult timp, nu se răspunde. Sigur, reproducerea e un compromis de design, care poate afecta alte funcții. Deși la majoritatea speciilor există declin reproductiv asociat cu îmbătrânirea (e un criteriu al îmbătrânirii), în general degradarea organismului este cea care afectează și reproducerea. Se pare că motivul căutării acelor gene ține de cu totul altceva, nu de îmbătrânire: Același motiv pentru care biologia e acum mai mult genetică, iar mulți cercetători sunt implicați în acest domeniu, al geneticii adică. Sigur, genele influențează dezvoltarea, procesele metabolice, și sigur că pot influența și îmbătrânirea. Alterarea unor gene influențează ritmul îmbătrânirii. Dar e greu de crezut că există gene care să conducă la îmbătrânire altundeva decât în aplicațiile pentru granturi. Gerontologul Valeri Chuprin mi-a atras atenția asupra acestui fapt. Cercetarea se face pentru granturi, nu pentru rezultate reale.
Dar ce putea fi îmbătrânirea decât ceva care avea legătură cu radiațiile ionizante și cu ADN? Sigur, având energie mare, radiațiile ionizante distrug structurile ADN. Produc mutații adică, e adevărat. Radicalii liberi, responsabili pentru îmbătrânire, sunt niște specii cu o viață foarte scurtă și extrem de reactive. Ozonul și perhidrolul sunt printre ei. Ei sunt produși de organismele vii, mai ales de cele care au respirație celulară. În mitocondrii se produc radicali liberi. Doar că, contrar a tot ce se credea înainte, deși mitocondriile sunt afectate de îmbătrânire, ca și sistemele care conferă protecție contra radicalilor liberi, mutațiile nu sunt marea problemă a îmbătrânirii. Nu cresc nici pe departe așa de mult. Ca să nu mai vorbim de faptul că unele substanțe cu puternic efect pro-oxidant cresc durata de viață la viermi… Dar să ne gândim la bacterii. Ele nu îmbătrânesc, și sunt foarte sensibile la radiații ionizante. Sigur, ele pot muri de la radicali liberi. Au și ele sisteme antioxidante. De unele dintre ele beneficiem și noi, adică de unele vitamine. Chiar dacă s-au adunat multe date care contrazic această ipoteză, antioxidanții se vând încă foarte bine. Tratamentele cu antioxidanți nu prelungesc durata maximă a vieții, deși au efecte asupra duratei medii. Radiațiile ionizante distrug celulele. Se vede și prin expunerea la soare. Dar nu sunt singurele.
Tratamentul care crește durata medie și maximă a vieții este restricția calorică. În funcție de specie, înseamnă o dietă cu toate elementele nutritive, dar cu mai puțină energie (calorii). Istoria ei e tot una controversată. Autorul experimentelor, Clive McCay (1898-1967, deci modest ca longevitate) venea din domeniul creșterii animalelor. Efectuate în anii ‘30, au fost oarecum neglijate de alți cercetători. Dar ideile erau mai vechi. Am găsit la Nietzsche referiri la un cetățean longeviv care pretindea că o dietă pe care acum am numi-o restrictivă ar fi secretul lui. Criticile lui Nietzsche mi se par interesante.
Restricția calorică ar face parte din ceea ce se numește hormesis, adică stres moderat. Și ideile legate de hormesis sunt mai vechi. Dar pentru marginalizarea lor a existat un motiv „serios”: mecanismul lor ar semăna cu ceva foarte contestat: homeopatia! Mie nu mi se pare, dar orice ai face poate semăna cu o superstiție din cine știe ce cultură. Dacă homeopatia e superstiție, nu ai de ce să te temi că te poate compromite. Conform teoriilor actuale, homeopatia e pseudo-știință. Dar… în anii ‘70 ai secolului al XIX-lea, când se credea că nu mai merită nici măcar să studiezi fizica, că nu mai ai ce descoperi (cum spune Mario Livio înGafe strălucite) poate și să faci poze la oase ar fi părut o superstiție. Dacă aș afla că homeopatia chiar merge, m-aș întreba ce fenomen e acolo. Dacă ești rațional nu vrei să dovedești că nu ești în partidul iraționalilor, ci din contră, încerci să nu ai prejudecăți și să repari ce nu știi.
Alte mari speranțe ale tratării îmbătrânirii ar fi telomeraza și celulele stem. Știu că la începutul carierei eram foarte încântată de celulele stem. Dar oamenii cu experiență mi-au povestit despre numeroase mode pe care le văzuseră în știință și din care nu mai rămăsese nimic. Ce se caută de fapt e să rezolvi problema printr-o soluție foarte marketabilă. De fapt doar soluția e marketabilă, nu contează prea mult cât rezolvă. Sigur, e ceva în telomeroză și celule stem, ceea ce am explicat pe larg în articolele mele și înMissing links în aging.
Ce am observat pe la numeroase congrese e că rar, foarte rar, apare cineva cu spirit critic care spune ce trebuie despre ideile la modă. Dar când vine cu soluția, cerul se prăbușește. E foarte greu să aduci critici valide, să analizezi faptele, și mai e greu să aduci altă paradigmă. Am încercat să fac asta, să privesc dincolo de toate modele și toate prejudecățile, dar mai ales să privesc viața în limbaj-mașină. Conform ipotezei mele (publicată și înMissing links…), îmbătrânirea e un produs secundar al evoluției, un fel de adaptare la crize. Nu există un program al îmbătrânirii, ci un program (sau mai multe) de răspuns la criză. Ne place să credem că omul este în culmea creației și că evoluția merge spre perfecțiune. Nu, evoluția face compromisuri peste compromisuri, cârpeli peste cârpeli. Și pierde la greu caractere sofisticate. E greu de crezut pentru cineva dinafară că omul are mai puține gene decât unele nevertebrate. Ni se pare extraordinară inteligența vertebratelor, în special a mamiferelor și păsărilor, dar inteligența e doar un caracter prin care aceste organisme pot răspunde în fața unor crize (sau pot fugi de ele).
Crizele în istoria naturală au fost urmate de o explozie evolutivă. Revoluția precambriană, de care am vorbit mai sus, e un exemplu. Regula se menține și recent. În timpul umanizării sunt documentate crize climatice, alternanță între perioade de foamete și abundență relativă („Civilizația foametei/o altă abordare a umanizării”). A avut și umanizarea un impact asupra îmbătrânirii? Da. Omul suferă de boli care nu există sau sunt rare la primatele cele mai înrudite. Cineva observase că niciun animal nu devine atât de decrepit la bătrânețe.
Îmbătrânirea ar fi un fel de coadă a șopârlei evolutive. Șopârla își lasă coada în ghearele atacatorului. Oricum, ei îi crește alta. La om hipercolesterolemia, diabetul, sunt simptome ale răspunsului la foamete. Toată lumea se miră de ce sunt americanii atât de grași. Mulți sunt urmașii celor de pe corăbiile morții, adică oameni supraviețuitori precari ai foametei din Irlanda, din secolul al XIX-lea. Unii n-au mai coborât, alții nici n-au apucat să urce. Probabil străbunicii longevivilor de acum cu analizele perfecte nu ar fi apucat măcar să se urce. Asta apropo de căutat gene ale obezității, când acum 50 de ani părinții acelor oameni arătau normal. Și diabetul de tip II era o boală mult mai rară.
Un amănunt legat de genele longevității este că singura grupă de sânge asociată cu longevitatea este grupa B. E valabil la toate populațiile. M-a interesat pentru că eu credeam că e un efect de linkage cu alte gene, legate de o anumită migrație. Numai că un studiu arată că oamenii cu grupa B au mai multe șanse să moară în spital din alte cauze. Dacă o grupă e asociată cu o fluiditate mai mare a sângelui, o coagulare defectuoasă în urma unui accident… Ar fi multe de spus pe tema asta, dar concluzia, conform acestei ipoteze (și a numeroase date) e că, dacă ești din familie de longevivi, ar trebui să te gândești că s-ar putea să nu te ucidă sau să te ucidă mai încet ce îi ucide repede pe alții, dar ar putea să te ucidă ceva ce pe alții nu-i ucide.
S-ar putea trata și preveni îmbătrânirea? Da. Nu există nicio lege care să spună că nu. Reacțiile chimice sunt reversibile. Ireversibilitatea vine din faptul că reactanții dispar. La animalele care îmbătrânesc, și încă urât, cum o facem noi, există o precaritate a reacțiilor oricum. Dar poți să le stimulezi pe unele care sunt afectate. E posibil. Și cu bani puțini, aș adăuga. Cel puțin așa se poate crește durata de viață medie și maximă la șoareci. Cu vreo 20-25% față de martor. Și fertilitatea…
Cum receptează acum oamenii îmbătrânirea? Cei mai mulți, mai ales cei din domeniul medical, nu cred că se poate face ceva. Îmbătrânirea nu e considerată o boală, deși e boala cu mortalitate 100%. Colegii medici, dar nu numai, îmi tot zic să las îmbătrânirea, să mă ocup de o boală, cu aia aș avea mai mult succes. Există multe grupuri pe rețelele de socializare, e drept nu foarte populate, de oameni care vor chipurile să nu îmbătrânească, de transumaniști și specii similare. Dar de fapt cei mai mulți au o cauză și un motiv de socializare. S-ar simți foarte triști dacă această cauză ar dispărea. Privesc orice care nu se potrivește prejudecăților lor cu mare suspiciune. Ca în orice domeniu, când ai calea sau produsul e doar primul pas. Să ajungi să produci e cel mai greu. În cazul ăsta e nevoie tot de o abordare originală. Sper s-o găsesc.
Care e adevărul despre companiile cu finanțări de miliarde? Judith Campisi, o cercetătoare din domeniu, atrage atenția să nu li se dea acei bani, că nu au nimic. Asta zic și eu, dar e valabil pentru cei mai mulți care pretind bani de cercetare și se vaietă că nu au rezultate pentru că nu au bani. Sigur, fără bani e foarte greu, dar fără idei și capacitate de înțelegere e imposibil.
În încheiere aș vrea să vorbesc un pic despre prejudecățile legate de îmbătrânire. Relativitatea îmbătrânirii. Diferă îmbătrânirea de ce era acum un secol? Da și nu. Cum am vorbit, unele boli degenerative, asociate mai mult sau mai puțin cu îmbătrânirea, erau rare. Dar existau, multe sunt atestate din Antichitate. Oamenii trăiau (mult) mai puțin în medie. De ce? Infecțiile netratabile și mai ales condițiile extrem de grele de muncă și viață. De fapt, Revoluția Industrială, adică inginerii și muncitorii care nu se pricep la biologie, au fost cei mai buni gerontologi. Deși în epoca pre-industrială oamenii trăiau mai mult și erau mai înalți. Revoluția industrială a venit pe termen scurt (istoric) cu condiții inumane de muncă. Dar în timp, totul a devenit mai accesibil, mai comod. După al doilea război mondial, cu noul progres economic și tehnologic, se observă o creștere a duratei de viață în foarte multe țări. Pe partea de Est a Cortinei de Fier această creștere a duratei de viață se plafonează la un moment dat. Aici nu s-a cunoscut ceea ce dincolo se numea Revoluția cardiovasculară. Medicamentele pentru boli cardiovasculare au crescut durata de viață cu aproximativ 20 de ani. De fapt în dictaturile leniniste (numele corect pentru țările socialiste), grija față de om era doar pe hârtie. În realitate, condițiile de viață și muncă erau foarte grele. Oamenii erau distruși, epuizați de muncă și lipsă de odihnă, viață nesănătoasă, umilire. Un coleg medic îmi povestea de bolile profesionale incredibile de care sufereau cei care lucraseră în uzinele ceaușiste. Un lucru cunoscut era atunci faptul că salvarea nu mai venea la pacienți de peste 60 de ani. Îmi aduc aminte când eram foarte mică și moșica mea plângea pentru că medicul îi spusese să moară, că era prea bătrână. Avea peste 70 de ani, adică. Așa ceva se întâmpla și după Revoluție. Bolile cardiovasculare erau tratate ca niște efecte secundare normale ale îmbătrânirii.
Modul cum era privită îmbătrânirea era în raport direct cu nivelul intelectual al unei societăți. Grecii antici aveau o viziune foarte similară cu a noastră legat de îmbătrânire. Erai bătrân de la 60 de ani, când se termina și serviciul militar. Multe opere celebre ale antichității au fost create de oameni de peste 70, 80, chiar 90 de ani. Dar în Franța secolului al XIX-lea, bătrânețea era ceva ce trebuia ascuns, bătrânii fiind doar o povară a societății, și oricum bătrânețea începea la 50 de ani. Îmbătrânim mai bine din toate punctele de vedere acum decât în trecut? Nu. În afară de epidemia de diabet, obezitate, boli cardiovasculare, fertilitatea e foarte afectată. În secolul al XIX-lea, era normal ca femeile să nască până la 48 de ani, puține depășeau această vârstă, dar existau. Deși femeile sărace și epuizate de muncă pierdeau fertilitatea mai tinere.
Dar cât se vorbește acum despre condiții reale de viață când se vorbește de speranța de viață, mai ales sănătoasă? Deși sunt studii care arată că stresul dat de sărăcie, umilire, lipsa suportului afectiv, sunt mai periculoase decât o dietă cu multe lipide, de exemplu! Numai că idei de genul ăsta nu sunt marketabile. Nu putem să le reproșăm politicienilor durata de viață scăzută.
