Ang Digmaan ng mga Species

Ca și alte subiecte științifice, mai ales dacă sunt legate de specia umană, și în primul rând de comportamentul uman, și războiul e sursa a mistificărilor așa-zis științifice. Dar ce e războiul? Uciderea organizată a membrilor aceleași specii. De ce se întâmplă acest lucru?

În primul rând, ce a suscitat cel mai mare interes, este de ce specia umană nu dispune de mecanisme speciale pentru a evita uciderea congenerilor. La alte specii, în cursul confruntărilor, indivizii nu-și folosesc armele letale cu proprii congeneri. Imaginile cu scorpionii, crabii, chiar cerbii care se luptă, evitând să se înțepe, taie sau împungă mortal, sunt foarte bine cunoscute și tratate ca exemple în sensul evitării folosirii armelor naturale cele mai periculoase cu membrii propriei specii.

Ca posibile răspunsuri la această întrebare, citate de multe ori, sunt câteva posibile cauze, prezentate la cursurile de etologie. Prima este distanța pe care o dau armele, în special cele de foc. Distanța care se interpune între combatanți îi face să nu mai vadă semnele specifice ale supunerii adversarului mai slab, ceea ce în mod normal ar încheia lupta la alte specii. Armele de foc au fost, la timpul lor foarte criticate pentru capacitatea lor de a ucide în masă. Dacă acei critici ar vedea la ce s-a ajuns acum, când mașinile comandate de la distanță, chiar autonome, sunt trimise să ucidă… Se consideră și acum, că numărul victimelor ar fi mult mai mare, dacă omul nu ar mai fi implicat în decizia de a trage. Mașinile sunt mai psihopate decât psihopații, dintre care se recrutează soldații profesioniști. Dacă ne gândim la implicarea mașinilor în război, numai în ultimele războaie mondiale (sper să fie chiar ultimele), avem o imagine a ceea ce poate face distanța dintre combatanți. Mașinile introduc nu numai o distanță fizică, dar și una mentală. Roboții, chiar dacă mult mai rudimentari decât în filmele science-fiction, au dovedit în realitate ce pot să facă atunci când conduc…războaie.

Totuși, oamenii se ucideau și înainte, deși, ca să citez un jurnalist american, Joseph Sobran, „bucată cu bucată”. Dar să reținem: la alt nivel. Totuși, de ce? Un alt motiv important vehiculat ar fi ce se cheamă „pseudospeciație”, adică decăderea străinilor din calitatea de ființe umane. Dacă adesea străinii, inamicii, nu arată foarte diferit (cât de mult simplifică rasismul lucrurile!), aspectele culturale joacă un rol important. Celții erau animale, doar dormeau pe jos, cum le-a arătat un comandant roman soldaților săi. Deci puteau fi uciși fără milă. În general inamicul e animal din cauza culturii, religiei sau a unor practici, ritualuri etc. De obicei se apelează la taboo-uri în acest sens. Și ce practici sexuale incredibile li s-au atribuit evreilor sau negrilor! Dar ce e interesant, și ei au făcut același lucru cu creștinii/albii etc. Ar fi foarte interesant de aflat de ce au femeile albe câini de talie mare în viziunea africanilor.

Un alt motiv pentru care oamenii ucid alți oameni este…îndoctrinarea. Adică șeful sau un lider (spiritual?) convinge soldații că trebuie să ucidă inamicul. Și oamenii, spre deosebire de alte specii, pot fi îndoctrinați foarte ușor. Cum arată experimentele, copiii sunt mai creduli decât cimpanzeii. Când au învățat să deschidă o cutie în mai mulți pași, unii inutili, copiii au urmat ritualul cu fidelitateinclusiv pașii inutili, pe când cimpanzeii i-au înlăturat fără probleme.
Oamenii sunt ușor de îndoctrinat, se crede, tocmai datorită neoteniei, adică menținerii unor caractere de embrion sau de copil la adult. Omul ar învăța timp îndelungat datorită acestei neotenii. Puii sunt receptivi, ei învață, adulții sunt mai puțin maleabili. Neotenia ar face oamenii supuși, submisivi, ceea ce i-ar ajuta să învețe, dar și să fie ușor de îndoctrinat.

Ceva ce se discută puțin este că oamenii ucid… pentru bani. Cei mai mulți oameni care sunt implicați în momentul actual în războaie o fac pentru bani. Și să nu uităm, războaiele aduc bani. Acum cele mai multe armate sunt formate din mercenari, soldați plătiți, bărbați și femei. Cine face acum așa ceva? Dacă te uiți la armata americană, dar nu numai, se știe. Într-un reportaj despre Lacul Victoria, un localnic extrem de sărac vedea o singură soluție pentru salvarea de la sărăcie: un război. Pentru că războiul e plătit chiar și acolo. Asta arată cât de simplu ar fi să se termine cu războaiele. Și cât de complicat, dacă ne gândim la relațiile finanțatorilor.

Înainte „meseria armelor” era ceva ce îmbrățișau oamenii săraci, din zone sărace, muntoase, cum ar fi acum câteva secole Albania, Croația, dar și Grecia, inclusiv Atena Antică. După luptele cumplite de la Marathon și Salamina, poate armatele persane au fost învinse, dar nu pe termen lung. Democrația ateniană a dispărut și prin faptul că mulți atenieni au devenit mercenari pentru….perși. E greu să menții un mod de viață, chiar un sistem de organizare ideal în epocă, în sărăcie.

Oamenii ucid pentru bani. De foame. Mii de ani au făcut asta și încă o fac. Interesant e că într-o carte editată în timpul dictaturii comuniste („Lumea hitiților” de Margarate Riemschneider) am găsit în prefață contestarea acestui fapt. Nu, războiul nu era dus pentru resurse, ci era un fenomen care rezulta din lupta claselor dominante. Așa prevedea marxismul, considerat știință (pentru că Marx și Engels voiau să înțeleagă societatea pe baze științifice, înainte chiar de biologi). În comunism urma, conform predicțiilor teoriei marxiste, să nu mai fie război. Probabil doar că în comunism, dar se pare că socialismul nu era încă pregătit pentru asta, vezi chinezii și cambodgienii, chinezii și sovieticii. Poate clasele dominante din acele state erau de vină…

E în natura omului să ucidă congeneri? Se pare că da. Criminaliștii, aici îl citez pe psihologul Tudorel Butoi, spun că oricine poate să ucidă. În anumite condiții, cel mai adesea în legitimă apărare. Deși în război, când era posibil, se pare că mulți evitau s-o facă. Dar nu e adevărat că numai oamenii se ucid între ei. Leii o fac, cimpanzeii o fac în ceva ce seamănă foarte bine cu ceea ce la noi e războiul. Konrad Lorenz spune în cartea lui despre agresivitate „Așa-zisul rău” că de fapt oamenii ucid tocmai că sunt niște ființe atât de slab dotate pentru…a ucide. Ei nu dispun de mecanisme de a atenua efectele asupra congenerilor tocmai pentru că nu dispun de arme redutabile. O scăpare a evoluției ne-a făcut criminali, tocmai pentru că suntem niște maimuțe firave.

Că rudele noastre, cimpanzeii, sunt și ele capabile de așa ceva, nu ar fi o surpriză. Dar poate spune cineva că leii nu dispun de arme letale? Ipoteza mea, expusă în „Civilizația foametei” este că motivul este ceea ce popular se numește putere de concentrare, adică o îngustare a câmpului conștiinței. E ca atunci când nu mai vezi nimic în jur, doar lucrul care te interesează.

La om, ca și la alte animale, există inhibiții naturale față în ce privește rănirea congenerilor, care se manifestă nu doar prin perceperea semnalelor de supunere, dar și a situației grave în care se află un individ (rănit). Oamenii prezintă o inhibiție înnăscută de a aplica anumite lovituri, care se depășește prin antrenament. Practicanții de arte marțiale cunosc foarte bine problema. Oamenii învață să nu mai țină seama de acești stimuli. Pentru unii e mai ușor, unii pot ignora cu mai multă ușurință stimulii din mediu, chiar dacă au impact afectiv puternic. Întâmplător, psihopații se numără printre acești oameni. La ei îngustarea câmpului conștiinței e mai facilă. Nu întâmplător, psihopații ajung adesea mercenari, spioni (dar și CEO sau chirurgi) din acest motiv, pe lângă alte „calități” ale lor, cum ar fi apetența față de risc. Dar se pare că nu doar psihopații au această calitate. Ar putea fi o calitate a oamenilor care își urmăresc scopuri pe termen lung?
Leii sunt animale care la circ trec prin foc. Pentru animale, a ignora frica de foc, a învăța să ignori această frică, reprezintă o performanță. Pe de altă parte, leii sunt animale care trebuie să vâneze, să riște, și care se confruntă adesea cu foamea. Calitatea de a se concentra pe anumiți stimuli, ignorând alții, ar reprezenta un avantaj în mediul lor.

În aceste condiții, ar fi capacitatea de a ucide a oamenilor prețul pe care l-ar plăti pentru alte calități ale lor?

De ce există agresivitatea la animale? Conform unor ipoteze foarte cunoscute (Lorenz), rolul ei ar fi acela de a regla densitatea populației. Animalele se dispersează în mediu din cauza sau pentru a evita conflicte. Dar până la urmă crizele de resurse sunt la originea agresivității. Că resursele sunt alimentare sau accesul la parteneri sexuali, e vorba de resurse. Dar cum am spus, animalele dispun de mijloace de a regla aceste conflicte, mai simple sau mai complexe, în funcție de specie. Există ritualuri specifice care reduc violența intraspecifică (adică agresivitatea manifestată). Violența este un eșec comportamental, un defect de reglaj al interacțiunilor. Unele specii reușesc să fie extrem de blânde în interior, deși acele specii sunt vânători extrem de performanți (unele canide). Din nefericire, marile primate nu se numără printre ele.
Cimpanzeii se ucid între ei într-un mod similar cu ceea ce noi am numi război, păstrând proporțiile. Atunci când există tensiune între masculii din grup, când grooming-ul pare să nu fie suficient, atunci masculii pornesc într-un fel de expediții în afara grupului, care se soldează cu uciderea unor masculi străini de grup. Violența e extremă, foarte similară cu ce se întâmplă în cadrul scenelor de linșaj. În acest caz, violența are rolul de a detensiona grupul de masculi, de a întări relațiile dintre ei, a menține sau a modifica ierarhii.

Putem deduce că acest rol ar exista și la om? Da, numeroase date sugerează că da. Anumite grupuri de masculi recurg la comportamente foarte similare cimpanzeilor. Nu numai bandele de cartier se comportă similar grupurilor de cimpanzei, dar și unii lideri politici folosesc războiul pentru a regla ierarhiilor între ei. Cartea „Capcana lui Tucidide” de Graham Allison pare extrem de transparentă în acest sens. Vorbește despre Rusia și China ca de niște bande de cartier sau grupuri de cimpanzei care trebuie să-și regleze ierarhia dintre ele printr-un război. Datele istorice arată că țara beta, ca să vorbim în limbat etologic, atacă țara alfa, ca să stabilească o nouă ierarhie. Ca și când ar fi haite de câini…

Asta înseamnă civilizație, în condițiile în care există societăți de vânători-culegători care se luptă în…daruri? Eibl-Eibesfeldt în „Agresivitatea umană” vorbește de astfel de societăți, unele fiind în Papua Noua Guinee. Cresc porci cu scopul de a-i dărui șefilor rivali. Groaznică umilință să primești mai mulți porci decât poți dărui!

Eibl-Eibesfeldt, care a fost studentul lui Konrad Lorenz, spune că toate societățile studiate de el au cunoscut războiul. Dar există societăți cu ideal războinic (ca a noastră) și societăți cu ideal pacific. Cele cu ideal pacific au ritualuri atât de complicate pentru a regla intrarea în război încât războiul devine foarte improbabil. Printre societățile cu ideal pacific sunt menționați inuiții. Un motiv al caracterului foarte pacifist era menționat faptul că ar fi eterogeni, ar rezulta din unirea mai multor populații. Dar în cartea lui Eibesfeldt, dar nici în altele, nu am văzut o comparație între societățile matriliniare și cele patriliniare, ca ideal războinic. Inuiții, cel puțin unele societăți, sunt matriliniari. Adică femeile moștenesc rangul și averea. În societățile matriliniare, chiar dacă șeful este o femeie, problema războiului este tot a bărbaților. Kabilii sunt matriliniari, dar foarte războinici, conform lui Leo Frobenius (Cultura Africii). Dar în general, probabil culturile matriliniare, chiar dacă au cunoscut și ele războiul, probabil erau mai pașnice. Și mai ales, probabil erau mai puțin de succes în război. Acesta ar fi principalul motiv pentru care au devenit atât de rare. Cele mai multe, cum a fost civilizația cretană, au fost învinse de societăți patriarhale mai primitive, dar mai războinice.

Există speranță pentru noi, ca primate, să evităm războiul în viitor? Dacă bonobo reușesc să fie foarte pașnice datorită solidarității femelelor care împiedică actele de violență, ar putea fi o speranță și pentru noi. Numeroasele societăți tradiționale de vânător-culegători ar fi iarăși o dovadă că societățile pot deveni mai blânde. Varietatea lor, ca și soluțiile pe care ele le aduceau inclusiv la problema războiului, arată că societatea umană poate evolua în multe moduri.

În ultimele secole, societățile occidentale au devenit din ce în ce mai puțin violente. Afară de reducerea sărăciei, a inegalității, creșterea nivelului educației, probabil și creșterea rolului femeilor în societate, inclusiv participarea la viața socială și politică, au avut un rol. Femeile fac foarte bine război, când e nevoie (ca și când ar fi vreodată?), cum arată istoria. Studiile arată că ele, chiar dacă nu fac mai multe războaie, sunt mai eficiente în a acumula teritorii. Elisabeta I și Ecaterina cea Mare sunt exemple clare. Dar acele regine au acționat în sisteme patriarhale, adică regulile erau făcute de bărbați.
Violența în societate se poate reduce prin reducerea socializării masculine tradiționale (formarea de bande, cu ierarhii similare celor de la cimpanzei). Dar, cum arată istoria, reducerea violenței în societate nu conduce neapărat la evitarea războaielor. Istoria recentă, nu doar a Europei, arată contrariul. Japonia e o societate foarte pașnică. Și ce războinică s-a dovedit în exterior în secolul XX! Dar dacă există o castă războinică, în care aceleași reguli și ierarhii sunt valabile, lucrurile nu se vor schimba. Probabil participarea reală a femeilor la politică, crearea de altfel de interacțiuni și ierarhii la nivel înalt, ar putea schimba lucrurile.

Autor