Richard Dawkins, autorul „Genei egoiste” (The selfish gene), dar și al altor best seller-uri, printre care „The God delusion”, tradusă în Românește ca „Iluzia credinței în Dumnezeu” este nu numai un om de știință și un autor de mare succes, dar și una dintre cele mai proeminente figuri ale umanismului contemporan. Cândva spunea ceva de genul (nu neapărat cu aceste cuvinte) că e la fel de ușor să aduni ateii cum e să dresezi o turmă de pisici. Pisicile sunt animale solitare, nu admit lider, deci e foarte greu să fie dresate, asta o spun și dresorii de circ. Ideea, pe care o subliniază și alți oameni de știință e că de fapt oamenii nonconformiști sunt solitari, nu formează „turme” precum conformiștii. Mai rău, se atacă între ei. La ei ideea de solidaritate de breaslă nu prea există. După ce voi termina acest articol, Dawkins va putea să își completeze zicala și cu „o turma de pisici care se zgârie între ele”. Deci îmi ascut ghearele…
Taliban darwinist
Ideile lui îmi sunt oarecum familiare din facultate. Atunci am luat contacte și cu sociobiologia, nu prin intermediul direct al lui Wilson, părintele ei, ci prin intermediul unui autor American al unei cărți de etologie. Unele chestii mi s-au părut scandaloase la prima vedere (în special cele aplicate la specia umană), dar abordarea comportamentului prin prisma darwinismului a fost de-a dreptul seducătoare. Sociobiologia devenise una dintre pasiunile mele. Numai că… s-au întâmplat și alte lucruri în anii următori. Gândirea critică trebuie să însoțească întotdeauna gândirea științifică…
Dar revenind la Dawkins, el este un darwinist ortodox, cum se autointitulează. El chiar merge cu darwinismul până în panzele albe. E un fel de taliban darwinist, care parcă intră într-un fel de transă atee când e vorba de Darwin. Piatra de încercare a darwinismului este explicarea altruismului. Dacă selecția naturală, motorul evoluției, funcționează prin creșterea frecvenței unor gene in populației, atunci altruismul, care merge pana la sacrificarea reproducerii sau a chiar a vieții unui individ, vine în contradicție cu tendința oricărui organism de a face tot ce-i stă în putință pentru a-și transmite genele în cât mai multe copii în generațiile următoare. Pentru că dacă nu ar fi nu s-ar povesti. Adică dacă nu asta s-ar fi întâmplat în istoria speciei respective, rezultatul evoluției nu ar fi fost cel prezent. Genele care se regăsesc în momentul actual într-o populație au trecut prin generații de selecție si au reușit, adică provin de la niște indivizi care au reușit să și le transmită în populație în mai multe copii decât alți colegi de generație. Atunci cum s-a transmis altruismul, care afectează fitness-ul, capacitatea de a da urmași viabili?
Mașinile de supraviețuire
Si Dawkins ce face in acest sens? Pune totul pe seama genelor, replicatorilor, cum le zice el. Acesti replicatori, care isi au originea in supa primitiva, „nu vor” altceva decat sa se reproduca in cat mai multe copii. Asta stiu sa faca de la inceputul vietii. Dar de la un timp, cand in supa n-a mai fost loc pentru toata lumea, a intervenit selectia, adica unii „taietei” au inceput sa fie mai de succes decat altii, s-au reprodus mai bine. Cu timpul, acesti replicatori originali si-au construit ceea ce Dawkins numeste „masini de supravietuire” adica organisme pe care le manevreaza, desigur inconstient, in asa fel incat sa produca in numar cat mai mare copii ale acelor replicatori. Organismele vii sunt doar niste sclavi ai genelor, care le paraziteaza (la un moment dat chiar apeleaza la comparatia cu modul in care parazitii influenteaza fenotipul si comportamentul gazdelor) in propriul lor interes. Noi toti suntem doar niste masini de supravietuire pentru genele noastre egoiste, care nu vor altceva decat sa se replice in numar cat mai mare, adica sa ne faca pe noi sa ne inmultim cat de mult putem. Genelor mele sunt foarte nefericite, au cam luat teapa pana acum, pe cand ale unei refugiate din Darfur, care supravietuieste din donatiile unor Occidentali parazitati de gene de doi bani, sunt de succes, daca ea a produs deja 5 negrisori. Genelor nu le pasa de binele individului care le gazduieste, ele doar vor sa-l faca sa le duca mai departe in conditii bune.
In aceste conditii, e simplu de ce au supravietuit genele pentru altruism in diferite specii, printre care si a noastra. Pentru ca genele pentru altruism, de fapt implicate intr-un fel sau altul in acest comportament, au facut tot ce le-a stat in putinta ca sa supravietuiasca ele. Genele pentru altruism, ca si toate genele din genom, sunt foarte egoiste, nu se gandesc decat la ele si la copiile lor.
Lasam la o parte criticile aduse acestei teorii, provenind de la alti specialisti, printre care Steven Gould, un alt celebru evolutionist, disparut in urma cu cativa ani. Gould se intreaba daca ADN-ul informational a supravietuit pentru ca are efecte fenotipice, adica influenteaza felul cum arata si se comporta organismul, atunci ADN-ul noninformational, care formeaza cea mai mare parte din ADN-ul speciei noastre, de exemplu, s-a replicat atat de bine si a supravietuit pana acum? Din aceleasi motive? Ceea ce e interesant insa sunt aspectele istorice ale aparitiei acestei viziuni. Dawkins a scris „Gena egoista” in anii ’70, in plin razboi rece, cand se punea accentul pe tehnologie, oamenii credeau in ea mai mult decat acum. Erau la moda robotii pe atunci. Pun pariu, de fapt se vede si din ceea ce spune el, ca a fost inspirat de robotii manevrati de oameni cand s-a gandit la genele egoiste care manevreaza organismele. De fapt chiar sugereaza aceasta comparatie la un moment dat. Una dintre putinele inovatii ale lui este faptul ca obiectul selectiei la el este gena, nu individul, cum e la alti neodarwinisti. Computerele si programele care ruleaza pe ele au fost alte surse de inspiratie.
Enzima perversa
E greu sa fii altceva decat un om al timpului tau, al educatiei tale. Ca sa fii cu mult inainte de timpul tau, inafara de gene mai mult sau mai putin egoiste, probabil ai nevoie de o viata nonconformista, de o educatie inafara sistemului, asa cum a avut Leonardo da Vinci de exemplu, un om intr-adevar cu mult inaintea timpului sau. Dar ca om de stiinta, trebuie sa iti asumi acest aspect, desi e bine sa faci tot posibilul de a fi mai mult decat educatia ta si moda timpului tau. Ca biochimist vad multe din aspectele prezentate de Dawkins in „Gena egoista” cu totul diferit. Cine cunoaste mai multe despre comportamentul enzimelor si receptorilor celulari, poate interpreta multe „minuni” ale vietii in cu totul alt mod. Un biochimist cu o gandire asemanatoare ar putea scrie o carte numita „Enzima perversa”. Faptul ca parazitii, chiar virusurile determina efecte interesante, stranii asupra fenotipului gazdei, vine din insasi natura vietii. Viata inseamna proteine, care de fapt inseamna enzime. Genele de fapt conduc la sinteza de proteine, deci de enzime sau chestii asemanatoare. Enzimele unui parazit pot avea efecte asupra gazdei pentru ca sunt enzime. Unele enzime sunt foarte specifice, altele nu, au mai multe substrate, adica sa zicem, catalizeaza mai multe reactii biochimice. Din punct de vedere biochimic, e usor sa faci rau, dar uneori poti avea norocul sa faci bine. Adica daca scoti o enzima din mediul normal (compartimentul celular, tesutul unde isi face veacul) si o pui altundeva, in alt mediu, sansele sa faca rau sunt mari. Asa se intampla in unele maladii, multe (din care imi vine in minte acum silicoza), cand enzimele si-au pierdut locul normal. Dar uneori poate avea efecte benefice, absolut incredibile. Ele pot schimba fenotipul sau comportamentul individului gazda, cand e vorba de paraziti, sa zicem, daca ajung in locul si momentul potrivit. Dawkins vorbeste de „fenotipul extins” in care efectele genelor se vad la mare distanta, dincolo de organismul individului caruia ii apartin, de gazda daca e vorba de genele parazitului. Ele influenteaza mediul neviu. De acord cu asta, dar la fel se poate spune si despre enzime.
Putem spune ca ele sunt obiectul selectiei? Asta ar inlatura si dilema legata de ADN-ul noninformational, care a supravietuit si s-a replicat fara a duce la sinteza de proteine (enzime). ADN-ul informational (care duce la sinteza de proteine), ca si cel noninformational ar iesi din discutie, supravietuirea lui nu ne-ar mai interesa, in schimb ne-ar interesa supravietuirea enzimelor. Enzimele de fapt manevreaza organismele mult mai bine decat genele. Ele fac lucrurile sa mearga. De la gena pana la efectul ei fenotipic, te mananca reglajele. Adica genele nu functioneaza tot timpul, functia lor e supusa numeroaselor controale (hormoni, etc.). Unele gene pot fi blocate pe termen lung. Genele sunt mai putine stabile decat enzimele. Ele pot suferi mutatii, desi in natura rata mutatiilor e foarte mica. In schimb, daca o gena sufera o mutatie, aceasta poate influenta activitatea enzimei pe care o codifica numai daca afecteaza cumva situsul catalitic (nu neaparat aminoacizii care intra in structura lui). Cele mai multe mutatii sunt mute, nu au efecte fenotipice. Dar cel mai important, viata a aparut atunci cand a aparut activitatea enzimatica.
Sigur, nu ma voi apuca sa scriu o carte cu numele „Enzima perversa”, desi mi-ar placea sa scriu ceva care s-ar putea vinde in milioane de exemplare. Selectia e motorul evolutiei, sigur, exista numeroase studii care atesta asta inca de la inceputul secolului XX. In „Civilizatia foametei” sunt mentionate caractere supuse selectiei. Dar atentie, nu e nevoie de a apela la gene egoiste (sau enzime perverse) care sa ii justifice existenta. Altruismul vine din selectie, dar unii dintre noi nu consideram ca vine sfanta selectie si rezolva orice caracter intr-un mod foarte simplu. Selectia nu explica chiar tot, pentru simplul motiv ca unele caractere nu modifica fitness-ul, pe cand unele gene sau cai metabolice au efecte multiple, unele extraordinar de …la distanta. Oare unele caractere au supravietuit pentru ca erau efecte secundare ale unor gene sau cai metabolice importante pentru supravietuire, care au fost supuse selectiei? Altruismul ar putea fi unul dintre ele? „Civilizatia…” raspunde la aceasta intrebare.
Problema lui Dawkins e nu numai aceea ca nu stie biochimie si biologie celulara, sau daca stie, nu se vede, dar el si e partizanul efectelor mici, foarte discrete si foarte lente ale genelor, conform cu viziunea originala a lui Darwin. Se pare insa ca lucrurile in natura nu stau chiar asa, nu sunt prima care spune asta. Genele nu sunt egale, la fel si caracterele. Forma unghiei si rezistenta la insulina nu sunt caractere egale in fata supravietuirii individuale sau prin urmasi. Selectia nu le trateaza la fel.
Liber arbitru sau gene discriminate
O alta dintre criticile aduse lui Dawkins este aceea ca el pretinde ca indivizii din orice specie, desi sunt sclavii genelor lor, pot sa le puna la respect uneori, dand exemplul banal al folosirii contraceptivelor. Avand in vedere ca orice organism este doar un vehicul al genelor lui, cand el refuza sa se reproduca, se revolta contra lor. Criticii lui i-au spus ca pe de o parte apeleaza la suveranitatea genelor, pe de alta parte la un fel de liber arbitru. Pai ori una, ori alta. Iar ca biolog e greu sa admiti un liber arbitru. Raspunsul meu ar fi foarte simplu. Nu exista liber arbitru, e o fictiune, o axioma care ne simplica gandirea. Orice facem e efectul genelor, al metabolismului nostru mai precis,adica al enzimelor. Dar intr-un organism nu toate genele sunt la fel de active, nu toate enzimele functioneaza la fel in acelasi timp. Unele tesuturi fac una, altele fac alta. Activitatea metabolica e supusa unor reglaje fine, unde mediul exterior isi spune cuvantul. In acelasi fel, indivizii crescuti in medii diferite, supusi mediilor diferite, se comporta diferit. Ei isi activeaza mai mult anumite reactii metabolice in detrimentul altora. Fara indoiala, am peste 99% din gene comune cu orice pirat Somalez, orice taliban sau mafiot Italian, pentru ca asta e valabil in cazul oricaror 2 membri ai speciei. Dar ceea ce fac, ceea ce simt, ceea ce are valoare pentru mine e atat de diferit fata de aceste „rude” ale mele. Dincolo de diferentele genetice subtile, poate (dar nu obligatoriu!) unele la nivelul unor gene reglatoare , cu efecte dramatice in special in dezvoltare, e vorba in principal de influenta mediului, de felul cum functioneaza enzimele din creierul meu fata de cele din creierul acestor colegi de specie. E o diferenta de tipul celei dintre enzimele din ficatul unui alcoolic si cele ale unui sportiv de perfermonta, sa zicem, care sa fie, pentru mai multa simplitate, gemeni identici genetic.
Se poate spune ca enzimele competitioneaza intre ele precum genele lui Dawkins? Probabil, dar nu as merge prea departe cu ideea asta. Ideea pe care o exprim e insa ca nu ne opunem genelor noastre, ci doar le lasam pe unele sa functioneze mai mult in detrimentul altora. O gena activa inseamna o enzima activa. Eu ma comport in acest fel pentru ca creierul meu consuma un anumit mediu. Nu ma opun genelor mele, ci doar le discriminez pe unele cu ajutorul altora. Desigur, aici intervine si ce au consumat creierele stramosilor, familiei tale, populatiei din care faci parte, tuturor celor care au facut cultura careia ii apartii. Ei au facut un anumit mediu, fenotipurile lor extinse s-au transformat in mediul meu de viata. Creierul meu face altfel de investitii, favorizeaza unele gene si enzime in detrimentul altora. Mi se pare ca e alegerea mea, dar nu e. Nu am niciun merit, iar „rudele” enumerate mai sus nu au nicio vina reala, biologica. Totul e chestiune de gene si enzime…
Acesta e punctul de vedere al unui biochimist, care vine dintr-o lume in care o molecula mica precum un ion, un metabolit sau o vitamina rastoarna o reactie importanta. Desigur e doar o fateta a intregului tablou. Dincolo de atacul normal la nivel de stiinta, trebuie sa recunosc ca Dawkins scrie foarte bine. Ii place sa spuna povesti, si o face al dracului de bine! Cartile lui, una peste alta, merita citite.
