În ultimul articol am vorbit despre un nou tip de psihoterapie, bazat pe ipoteza despre umanizare și funcționarea creierului prezentată în „Civilizația”. Reamintesc că aplicațiile acestei ipoteze, extinsă în ultimul timp, ar avea implicații filosofice și ar putea contribui la dezvoltarea unor politici publice.
Pe scurt, este vorba de aplicațiile la nivel psihologic ale unei ipoteze legate de apariția bolilor psihice la om, dar și a apariției conștiinței. Conform acesteia, orice boală psihică, începând de la autism până la demențe (အယ်လ်ဇိုင်းမား) este dată de un deficit energetic care afectează sinteza unor proteine specifice, parțial diferite la vârste diferite. Umanizarea reprezintă în principal exprimarea în cantitate mai mare (sau mai mică) a unor gene, în special în anumite țesuturi. O cale metabolică importantă în umanizare ar fi cea a insulinei/IGF1 (insulin-like growth factor 1), care modifică raportul de proliferare/diferențiere celulară. Sunt numeroase date care arată implicarea acestei căi în bolile psihice, de la autism, schizofrenie, tulburări afective până la demențe. Nu intrăm în detalii cu faptul că aceste boli ar trebui să fie tratate altfel, nu prin simptome, ci prin modificările biochimice pe care le produc. Taxonomia lor e învechită și inconsistentă biologic, vine dintr-o epocă în care nu se știa nimic despre biochimie. Bolile apar în condițiile perturbării acestei căi, fie favorizată de gene, fie de factori de mediu sau ambele. Relațiile dintre stres și declanșarea bolilor psihice e bine cunoscută. De asemenea, terapia ocupațională are anumite efecte pozitive. Psihoterapia ar trebui să urmărească să restaureze funcționarea acestei căi (și nu numai) prin comportament și atitudine. Nu ar trebui să influențeze ceea ce pacientul dorește, modul de a gândi, valorile sale, idealurile, ci eventual acestea să fie evaluate din punct de vedere al consumului energetic. Această psihoterapie se bazează pe un fel de management energetic comportamental și psihic. Scopul ar fi adaptarea care să meargă cât mai aproape de fericire, nu de renunțare. Fericirea ar fi de fapt o sursă condensată de recompensă, care poate elibera recompensa timp îndelungat. Direcțiile pe care ar merge acest tratament ar fi:
– identificarea dorințelor celor mai importante și idealurilor pacientului/ei;
– evaluarea situației lui/ei, a problemelor, surselor de stres, fie externe, fie date de comportamente, idei nocive care nu produc recompense;
– ajutarea pacientului/ei să-și canalizeze eforturile în direcția obținerii „fericirii” maxime;
Aceasta are loc prin:
– înlăturarea pe cât posibil a surselor de stres exterioare, dar și a comportamentelor, mentalităților, ideilor generatoare de consum energetic mental (și biochimic);
– coordonarea eforturilor în sensul atingerii dorințelor cu șanse mari de a oferi fericire;
-dezvoltarea conștiinței care asigură o mai bună stabilitate mentală și coordonare a eforturilor;
– asigurarea recompenselor continue.
Acest tip de psihoterapie ar merge pe susținerea funcțiilor psihice, luând în considerare suportul lor biochimic.
