Dincolo de nuanțele filosofice din diverse școli, de la Platon, școlile neoplatoniciene, gnostice, „demiurg” vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă „meșteșugar”, „artizan” și are legătură „a produce”, eventual „a crea”. La prima vedere, demiurgul ar fi un fel de ceasornicar din viziunea lui Wiliam Paley, citat de Richard Dawkins în „Ceasornicarul orb”, carte care a devenit un fel de biblie a ateilor militanți. Nu conta că viziunea clericului din secolul al XIX-lea era depășită și în epocă, iar în secolul XX, când a fost scrisă cartea lui Dawkins, puțini mai știau de ea. Lumea științifică, dar nu numai, tocmai trecuse prin teoria relativității și prin mecanica cuantică, inclusiv prin aparenta lor contradicție, până la o nouă teorie care să le pună în acord. Pe care o așteptăm încă…
Numitorul comun al ceea ce ar fi demiurgul în școlile filosofice menționate ar fi de fapt un fel de zeu (chiar un zeu, identificat cu Zeus al grecilor după unii, după alții cu Yahve din Vechiul Testament) care ar modela lumea conform unor principii universale (ideilor din teoria lui Platon). Demiurgul e un fel de verigă lipsă dintre „unul” la Platon (originea, ceea ce s-ar putea identifica apoi cu Dumnezeul creștin) și lumea pe care o vedem. Demiurgul transformă o parte din potențial, inclus în „unul” în lumea existentă. E interesant câtă intuiție aveau anticii, că multe idei ale lor se verifică în știința modernă. Dar mai interesant e cât de mult e tributară știința ideilor antice. Cum ar arăta o știință modernă apărută într-o cultură foarte diferită de cea occidentală?
Dar ce ar fi demiurgul după știința actuală? Păi dacă „unul” ar reprezenta mulțimea infinită a tuturor formelor potențiale de existență a naturii fizice, demiurgul ar însemna norocul (sau ghinionul) istoric în care legile naturii, care te fac să te gândești la lumea ideilor lui Platon, s-au manifestat ducând la apariția formelor particulare de existență pe care le știm. Rămâne întrebarea; e demiurgul limitat la lumea noastră, universul cunoscut sau se referă și la ce se întâmpla în universul necunoscut? Are demiurgul mandat și în ce privește materia întunecată? Nu avem cum să știm. Probabil da, sau există mai mulți demiurgi…
Dacă după știința actuală, demiurgul e ceva anti-intuitiv, ce ține de formule, de cearceafuri de formule mai precis, unele, probabil cele mai multe, încă nescrise… Pentru un chimist, demiurgul ar fi undeva între trecerea de la formulele din mecanica cuantică spre chimia lui Lavoisier. Da, existența elementelor din tabelul lui Mendeleev se poate deduce din mecanica cuantică, dar de ce computer e nevoie pentru a face toate calculele necesare! Aici demiurgul chiar își merită numele, adică de artizan, unul care meșterește, dar în variantă modernă. Trebuie să muncească de-i sar…circuitele. Cine ar pune un om la așa o muncă?
Și totuși, ideea de om-demiurg s-a strecurat în literatură și filosofie, Omul e o ființă culturală. Omul face cultură, e dependent de cultură pentru a supraviețui. Omul își creează propria lume materială și spirituală. E un fel de artizan al propriei lumi, care din păcate se extinde prea mult (distruge) și în lumea altor ființe. Contrar a ce se credea anterior, animalele au și ele, în multe cazuri, un fel de protocultură. Mamiferele și păsările sunt dependente de învățare pentru a supraviețui. Ele fac descoperiri și le transmit semenilor. Unele chiar își schimbă mediul fizic, geografic, precum castorii. Dar viața e prin natura ei … demiurgică. De la bacterii, toate organismele modifică biochimic mediul, făcându-l propice altor organisme, nu doar celor apropiate de ele. Începând cu atmosfera, apoi cu solul, biotopul e creația altor organisme spre beneficiul inclusiv al celor aflate mai sus în lanțul trofic. Speciile aflate în vârful lanțului trofic, cum e specia umană, au rolul cel mai redus de „terraformare” în sens de transformare a planetei pentru a fi propice vieții, direct proporțional cu talentul lor biochimic. Nu putem sintetiza, noi, oamenii și verii noștri, cimpanzeii, nici măcar vitamina C. Avem nevoie de vitamine, dar nu numai (aminoacizi esențiali etc) pentru că nu le putem sintetiza noi prin genele noastre. Bacteriile ne ajută. Ele ni le furnizează, ca și plantele. Plantele sunt adevărați maeștri ai sintezei biochimice. Să faci dintr-un gaz cu o concentrație mică în atmosferă polizaharide e ceva ce nicio minune nu ar pretinde…
Atunci, e omul demiurg, când tot ce poate face în ce privește viața e distrugerea ei prin încercarea de a-și transforma mediul în favoarea lui? Adică omul face „terradeformare”… Sigur că în economia vieții pe această planetă, bacteriile și chiar gândacii sunt mai importanți decât oamenii. Fără bacterii sau plante, chiar fără insecte, oamenii ar dispărea foarte repede, dar aceste specii se descurcă de minune fără noi. Oricum, rolul mamiferelor e de purtători de bacterii și semințe de plante…
Ce se poate spune despre calitatea de demiurg în cultură, în opoziție cu mediocritatea care se mulțumește cu condiția comună? Și conform acestei viziuni, dacă ne gândim numai la Eminescu, bărbații caută fericirea în lucruri abstracte, în creație, pe când femeile sunt mai legate de natură, de cele lumești. Viziunea asta e din Antichitate (Antichitatea care ne-a rămas, nu cea distrusă), și a dăinuit până recent, chiar până la Marx. Munca femeilor era ceva natural, bărbații erau cei exploatați.
Numai că, parafrazându-l pe Freud, „natura nu ține cont de exigențele (fanteziile) masculine”.
În realitate, încă la șoareci, femelele sunt mai active, mai vitale, mai inteligente, învață mai repede. Ceea ce mai puțin se știe, sunt și foarte agresive. Chiar dacă sunt în călduri, sunt foarte teritoriale și violente cu masculii introduși în cușcă. Rozătoarele femele învață mai repede labirintul sau să se urce pe frânghie.
Mergând apoi la primate, femelele sunt cele creative, cele care fac descoperiri, în special femelele tinere. Niște femele tinere de macac japonez au fost cele care au început să spele cartofii dulci și apoi să-i spele în mare (care e sărată). Cultura batatelor curate și condimentate era creată de femele. La cimpanzeu, femelele tinere descoperă pescuitul furnicilor, pe care îl prezintă cu sfială, pentru că ele, de obicei străine în grup, au o poziție ierarhică inferioară. La cimpanzei femelele chiar și vânează.
Atunci masculii ce fac? Scandal, cum spune Ioana Petra în „7000 years of patriarchy”. În general ce fac masculii? Violența asupra altor membri ai grupului sau ai altor grupuri, dar și vânătoarea, sunt demersuri prin care își întăresc sau își schimbă poziția ierarhică în grup. Deci o fac pentru poziția proprie, eventual pentru întărirea relațiilor dintre ei, nu pentru binele grupului. Pare cunoscut?
Numai alterarea gândirii de tip patriarhal a putut să dea rolul creatorului unui bărbat. Un preot ortodox spunea că ortodoxia e prietenoasă cu femeile, că Iisus s-a născut dintr-o femeie. După cum i-a replicat o femeie ghid „era culmea să se nască dintr-un bărbat”. Chiar așa, doar că bărbații nu și nasc în patriarhat, în rest ei sunt creatorii de cultură, de spiritualitate, de orice. Cum ar fi fost privită această idee în societățile mai vechi? Cu aceeași uluire cu care ar fi privite multe idei de acum…
În frescele egiptene apare imaginea zeiței-cer, Nut, care se împerechează cu zeul-pământ în fiecare zi, dând naștere soarelui. Zeița-cer e cea a înălțimilor. Dar în cele mai multe culturi vechi, o zeiță-mamă era responsabilă cu creația. Miturile din Vechiul Testament provin din mituri mai vechi, de la alte culturi (uneori mixate). Eva era o zeiță, al cărei simbol era șarpele, prezent cu acest rol în multe culturi ca simbol al renașteri datorită năpârlirii lui. Creația pare normal feminină. E nevoie de o gimnastică intelectuală de mare forță ca să numești o entitate, fie și imaterială sau sub formă de conștiință, care a creat lumea ca fiind „tată”.
Zeița Kali de la vechii indieni, ca forță creatoare ultimă, cu o mare capacitate distructivă, descrie natura mult mai bine decât un zeu omniscient, omnipotent și benevolent. Ea scutește atâtea școli filosofice se explicații atât de ușor de tăiat de briciul lui Occam. Kali explică ușor răul din lume. Natura are legi, creația se face conform lor. Răul apare când unele interacțiuni date de acele legi au efecte distructive asupra formelor de existență a materiei. Uneori te gândești să abrogi în parlament legea gravitației. Când spargi ceva sau când cazi. Sau când e cutremur. Răul social, mult mai complex, are cauze similare. Diferența e că sunt puțin cunoscute. Răul psihologic, durerea, suferința, de asemenea. Răul ar fi o formă de energie negativă (lipsă) sau pozitivă (de obicei mare) care afectează homeostazia unui sistem. Frigul, căldura, dar și radiațiile electromagnetice cu lungime de undă mică, deci energie mare, fac rău organismelor vii. Dacă ne gândim bine, în viață și societate lucrurile nu stau prea diferit.
Pentru vechii filosofi, ca și pentru filosofii bisericii, un demiurg ar fi avut un fel de conștiință creatoare. Noi nu știm azi ce este conștiința, nici măcar dacă există cu adevărat sau e doar un film pe care descărcarea neuronilor ni-l rulează în stare de veghe. Conform științei actuale, conștiința nu există în afara unui sistem nervos, ba mai mult, a unui creier dezvoltat. Au animalele îndepărtate filogenetic conștiință? Ele interacționează, reacționează neașteptat de mult, chiar dacă nu au creier. Cartea „În mintea unei caracatițe” de Sy Montgomery ne arată câteva comportamente incredibile ale unor ființe literalmente fără creier. Experiențe mai vechi cu plante arată că și ele reacționează. Dar ele nu au sistem nervos, e greu să le atribuim ceva gen conștiință.
Tot conform filosofilor care căutau originea răului, materia e rea, ea e originea răului. Conștiința e bună. Dacă reușim să ne emancipăm de materie, evităm răul. Dar atunci nu se știa ce e materia. Cum ai despărți materia de proprietățile ei care duc la apariția conștiinței (și cine știe la ce mai duc pe alte planete), când însuși vidul cosmic are proprietăți fizice? Natura, cum zic unii fizicieni, e inteligentă.
Și totuși, anticii aveau ceva dreptate. Conștiința (ce numim acum asta) e secretată de niște celule cu proprietăți diferite de ale altor celule vii. Aceste celule, neuronii, nu se (prea) divid, dar sunt foarte energofage și pretențioase. Corpul animal nu prea talentat biochimic le hrănește în scopul de a-l ajuta să se emancipeze de factorii externi. Animalele fug din calea pericolului sau caută surse de materie și energie, de obicei alte organisme talentate biochimic. Evoluția animalelor e lupta pentru emanciparea față de efectele mediului, față de lumea materială. O inteligență superioară, precum cea umană, e adăpostită într-un corp fragil, care consumă puțin și stochează energie ușor. Omul are creierul uriaș și inteligența pe măsură pentru că are un corp care consumă mai puțin la aceeași masă. Aceasta e ideea pe care am prezentat-o în „Civilizația foametei / o altă abordare a umanizării” (sigur, una în principal biochimică). Moralitatea și alte caractere psihice tipic umane ar decurge dintr-o gestionare superioară a energiei. Nietzsche zicea că o măsură a valorii umane este capacitatea de a suferi.
La multe specii, dar mai ales la cea umană, femelele sunt mai specialiste decât masculii la capitolul stocării și gestionării energiei și la nivel celular. Acesta ar fi un motiv pentru care trăiesc mai mult la majoritatea speciilor.
Eliberarea de mediu, de dependența de materie în orice sens, pare ceea ce căutăm în mod conștient, nu doar instinctiv. Conform unor studii, Netflix e mai plăcut decât sportul și chiar decât sexul pentru cei mai mulți. Ce ar zice călugării care îți mortificau corpul de eliberarea adusă de tehnologia modernă?
