Într-un articol anterior, Am discutat despre un nou tip de psihoterapie bazată pe ipoteza umanizării și a funcționării creierului uman, prezentată în „Civilizația foametei”.. Reamintesc cititorului că aplicațiile acestei ipoteze, recent extins, au implicaţii filozofice şi ar putea contribui la dezvoltarea unor noi politici publice.
În scurt, Vorbesc despre aplicațiile la nivel psihologic ale unei ipoteze legate de apariția conștiinței și a tulburărilor psihice la om.. Conform ipotezei, orice boala psihica, de la autism la demență(Alzheimer), este dat de un deficit energetic care afectează sinteza anumitor proteine specifice, care sunt diferite la diferite vârste. Umanizarea este în principal expresia, într-o cantitate mai mare sau mai mică, a unor gene, mai ales anumite tesuturi.
O cale metabolică importantă implicată în umanizare este insulina/IGF1 (factor de creștere asemănător insulinei 1), care modifică raportul de proliferare/diferenţiere celulară.
Există numeroase date care arată implicarea acestei căi în diferite boli psihice. Nu vom intra în detalii aici, este suficient să spunem că aceste boli ar trebui tratate într-un mod diferit, nu prin atenuarea simptomelor, ci prin intermediul modificărilor biochimice pe care le produc. Taxonomia lor este datată și inconsecventă din punct de vedere biologic, venind dintr-o vreme în care nu se știa nimic despre biochimie. Tulburările apar atunci când această cale este perturbată, din cauza factorilor genetici sau de mediu, sau poate din cauza ambelor. Relația dintre stres și apariția tulburărilor psihice este binecunoscută. Terapia ocupațională are unele efecte pozitive.
Psihoterapia ar trebui să urmărească restabilirea funcționării acestei căi (si nu numai) prin comportament și atitudine. Nu ar trebui să influențeze dorințele pacientului, modul lor de a gândi, valorile, si idealuri, ci mai degrabă să le evalueze din punct de vedere al costurilor lor energetice. Acest tip de psihoterapie se bazează pe un fel de management al energiei comportamentale și mentale. Scopul este o adaptare care ajunge într-un punct cât mai aproape de fericire, nu resemnare şi capitulare.
Fericirea ar fi definită ca o sursă compactă de recompensă, care poate elibera un sentiment de satisfacție pentru o lungă perioadă de timp. Direcțiile acestui tratament ar fi următoarele.
- Identificarea celor mai importante dorințe, dorinte, și idealurile pacientului
- Evaluarea problemelor lor, surse de stres (fie extern sau comportamental), idei nocive care nu sunt propice recompensei
- Ajutând pacientul să-și canalizeze eforturile spre obținerea cantității maxime de fericire
Pasul final este realizat prin:
- Eliminarea cât mai mult posibil a surselor externe de stres, comportamentele, mentalităților, și idei care generează mental ridicat (și biochimice) consumul de energie
- Coordonarea eforturilor pentru atingerea obiectivelor care au șanse mari de a produce fericire
- Dezvoltarea conștiinței, care asigură o mai bună stabilitate psihică și o mai bună capacitate de concentrare a eforturilor pacientului
- Asigurarea recompenselor continue
Acest tip de psihoterapie încearcă să susțină funcțiile mentale, luând în considerare baza lor biochimică.
